Puţină ordine

Adevărul e că e complicat.

Pe cuvânt, dacă te angajezi nu e bine. Ai cel puţin un şef pe care nu îl suporţi şi decât care eşti mai bun, cel puţin câţiva colegi care te scot din sărite. Salariul e mai mereu prea mic, iar jobul… jobul te limitează în sine. Plus că trece aşa de mult până să vină ocazia să fii promovat. Şi când vine, treci pe lângă ea. Sigur sunt câteva motive pentru care altcineva va primi funcţia.

Cealaltă variantă e să-ţi faci afacerea ta. Fire your boss. Partea proastă e că dacă tu eşti şeful, o să trebuiască să înţelegi totul. Şi să-ţi baţi capul cu o groază de chestii de care nu ţi-ai propus niciodată să afli. Şi e ciudat sentimentul că afacerea îşi merge bine, dar tu nu ai bani. Ai bani, dar îi bagi înapoi în afacere. Că doar vrei să crească. Şi cel mai nasol e că munca ta de un an se poate nărui în câteva zile. N-aveai tu de unde să ştii cum e de fapt să ai concurenţi, cum e cu legislaţia, cu raţionalitatea investiţiilor.

Pe de altă parte e greu de la o vreme să-ţi îmbini toate plăcerile. Pe măsură ce ai mai multe de făcut în viaţă, ziua devine tot mai scurtă. În plus, e timpul să îi ajuţi şi tu pe alţii, la rândul tău.

Mai sunt prietenii, cu unii vorbeşti mai des, cu unii mai rar. Unii se supără, unii nu. Pe unii îi pierzi, pentru că pe măsură ce creşteţi, v-aţi schimbat şi voi. Pe unii pentru că i-ai dezamăgit, sau pentru că te-au dezamăgit. Oricum, e din ce în ce mai greu ca viaţa voastră să fie “la comun”, ca odinioară. Gata cu zilele de plictiseală, numai bune de stat de vorbă despre nimicuri. Dacă apucaţi să vă vedeţi 2 ore, trebuie să le faceţi să merite.

Familia e de mult în urma ta. Fie a rămas într-un orăşel undeva departe, fie sunt lângă tine şi încearcă să înţeleagă cum e treaba asta cu pensia şi bătrâneţea. Oricum ar fi, ei nu te mai pot înţelege, pot cel mult să meargă pe mâna ta. Tu te gândeşti doar din când în când la faptul că timpul chiar trece, că tu te transformi uşor-uşor într-un om adevărat şi că lor le-au apărut între timp mai multe fire albe decât îţi vine ţie să crezi. Ei însă, fii sigur, se gândesc la asta mai des decât tine.

Câteodată simţi că ai muncit un an şi nu ai progresat deloc. Câteodată eşti mândru de tot ce ai făcut. Câteodată vrei o pauză, iar câteodată de-abia aştepţi să vină dimineaţa să te mai apuci de ceva.

Te întrebi dacă e într-adevăr mai bine oare să îţi faci o cabană la munte şi să te dai în scrânciob toată ziua, până se fac cartofii buni de copt pe jar. Sau dacă o fi cazul să te însori, doar ţi-a dat preotul ultimatum la împărtăşanie. Poate e bine să-ţi regândeşti afacerea sau cariera. Dacă trebuie să slăbeşti, chiar ai o problemă. Doamne fereşte să fii bolnav sau să ai pe cineva apropiat care e bolnav. Mai ai nişte chirii, poate câteva investiţii reuşite, poate unele nu. Şi oricum, îţi vine greu să crezi că nu îţi face nimeni curat în casă. Trebuie să-ţi faci chiar tu.

Noroc că mai ieşi cu prietenii din când în când. Noroc că ceea ce faci în viaţă nu e total lipsit de satisfacţii. Noroc că iubeşti.

Vine Paştele şi parcă mi s-au umplut nările de miros de friptură. Ceafă de porc cu vită umplută cu pui, cum zicem noi pe la birou, după 2 luni de post.

Vreme de vacanţă. Scurtă, dar numai bună de aşezat gândurile. De pus prietenii în ordine alfabetică, clienţii în ordinea contractelor şi iubirile în ordinea inversă a timpului pe care l-ai investit până acum în fiecare.

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.