Laptopiseţul Istoria unei misiuni kamikaze

Durerea e incredibilă, atunci când moare cineva drag.

Nu-ţi vine să crezi că s-a întâmplat. Tragi concluzii iraţionale în care n-ai crede niciodată dacă n-ai fi dărâmat de durere. Senzaţia e una de copleşire, ca şi când nimic nu ar mai putea fi vreodată la fel, ca şi când cineva ţi-ar fi smuls jumătate din suflet. Poţi plânge în neştire, până la un moment dat, când pur şi simplu te opreşti. Gândurile sunt aceleaşi, dar nu mai poţi plânge.

Te gândeşti la toate lucrurile care s-au întâmplat în blestemata zi a morţii, te gândeşti la câte din ele s-au întâmplat din vina ta. Îţi aminteşti cum ai avut presimţiri că ceva rău se va întâmpla. Şi iarăşi nu-ţi vine să crezi că vei putea fi un om întreg după experienţa asta.

Probabil că există şi o explicaţie ştiinţifică, dar întotdeauna, în astfel de cazuri, creierul tău desenează o lume nouă, proprie, cu puţină legătură cu realitatea, o lume în care şi tu eşti o victimă, alături de cel care s-a dus dintre noi.

Iar pentru toţi cei care stau lângă tine când plângi, nu există decât două certitudini. Nu au cum să înţeleagă prin ce treci, chiar dacă şi ei au trecut prin asta. Nimic din ce fac ei n-o să preschimbe soarta.