Laptopiseţul Istoria unei misiuni kamikaze

La capitolul poezii dintr-o tinereţe recentă, vă prezint o poezie pe care o scriam printr-a unşpea – a doişpea. :)

Acum mi se pare că versurile au fost scrise ca pentru o piesă folk, cântată de un pletos tânăr şi jerpelit şi de un pletos mai curat şi mai în vârstă. Cel mai înfricoşător mi se pare că mi-am amintit exact ce gândeam când le-am scris şi, chiar mai mult, că nu mi-am schimbat prea mult filosofia în ultimii 7-8 ani.

Poate c-ar fi trebuit să mă mai domolesc. Poate că, după atâţia ani şi atâtea întâmplări, ar fi trebuit să fiu mai pesimist, mai moderat. Poate, după atâtea eşecuri, ar fi trebuit să-mi pierd încrederea în generaţiile tinere dintotdeuna.

Pe atunci scriam versuri cu o noimă simplă, aşa le-aş scrie şi acum. Unele, puţine e drept, mai şi rimau. Acum nu le-aş mai scrie aşa decât dacă sunt dinainte pregătite pentru folk.

Trebuie să-mi acordez chitara. :)

Ştii cum fuge timpul
întrecând speranţa
şi cum picur anii
înecând idei,
ştii că pe atâţia
numai ignoranţa
i-a ferit să simtă
ignoranţa… Ei,

ce puteau să schimbe
faptele-odioase
tolerate veşnic
de părinţii lor,
ei, căror luceferi
le creşteau în oase,
ei, cu sânge-albastru
şi clocotitor…

cum prindeau ei aripi
de-ntâlneau vreo zână
care să le caşte
ochii larg închişi,
cum aveau curajul
şi dreptatea-n mână,
ei, ai realităţii
pururea proscrişi…

ei, ce-şi scoteau zilnic
inima din piepturi
şi-o-ntindeau cu grijă,
lacrimi şi amor
uneia pe care
o credeau în drepturi
să işte furtună
fără nici un nor…

ei, pururea junii,
ale căror vise
le au arătat că
zâna bună-i rea:
căutând prin lume
inimi mai găsise,
dar, înfometată,
suflete vroia…

ei, ce împreună
cu a lor cenuşă,
au ascuns ambiţii
tinere-n mormânt,
şi nepoţii căror
stau acum la uşă,
aşteptând năvalnic
la al firii rând,

ei, ce-s astăzi jaruri,
ei, ce-s azi icoane
şi le sună-n creştet
veşnicele ploi,
ei, purtând pe umeri
asprele canoane,
din prigoana vremii
strigă: „SUNTEM NOI!”