Când să vorbeşti şi când să-ţi ţii gura

Toţi avem ceva de spus. Sau, mai corect, suntem cu toţii convinşi că avem ceva de spus. Ca măgarul lui Buridan, oscilăm, fără succes de obicei, între două mari virtuţi: între virtutea de a ne face vocea auzită şi cea de a tăcea la momentul oportun.

A tăcea e o abordare mai lipsită de riscuri asupra vieţii. De puţine ori ne aduce în mod activ beneficii. În schimb, ne ţine departe de belele de foarte multe ori. Pe de altă parte, a tăcea e o virtute pe care mulţi (eu, de exemplu) speră s-o dobândească. Pentru că a şti să taci te certifică în calitate de înţelept. Mă rog, poate nu mi-a venit încă vremea să fiu înţelept. Prin urmare, să continuăm. :)

Şi a vorbi e o treabă cu două tăişuri, situată undeva între curaj şi aroganţă. Să recunoaştem, puţini oameni enervează mai tare decât cei care cred despre ei că au ceva de spus şi ţin să o spună neapărat, chiar dacă nu e cazul. În acelaşi timp, puţini sunt mai apreciaţi decât cei care au ceva de spus şi o spun bine.

Prietene, habar n-am când e de vorbit şi când e de tăcut. Dar instinctele îmi spun că e mai bine totuşi să laşi lumea să te audă. Să te rosteşti, aşa cum eşti, aşa cum gândeşti. Să fii curajos şi arogant, acum, cât oamenii te pot încă ierta pentru asta. Să-ţi iei cuvintele în mână şi să te arunci cu ele direct în luptă. Acum, cât te mai ţine vocea. Vei avea destul timp să taci, mai târziu, când se vor înghesui alţii la tribună. Cel mai probabil, atunci chiar vei tăcea cu folos.

Deocamdată, hai să vorbim. Când avem ceva de spus, să o spunem. Cu siguranţă, ceva se va schimba după ce deschidem gura. În cel mai rău caz, ne vom schimba chiar noi.

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.