Laptopiseţul Istoria unei misiuni kamikaze

Aseară, Cerere în căsătorie la Teatrul Naţional din Cluj. Scrisă (în mare parte) de Cehov. În mică parte – de Alexandra King, Cornel Răileanu şi de Sorin Misirianţu, prin improvizaţiile lor savuroase. Roar-ul din titlu, de exemplu, cred că aparţine clujenilor noştri, şi nu lui Cehov.

Publicul – aproape doi pe loc, ca la facultate. Biletele s-au terminat în două zile de la punerea în vânzare şi cam aşa se întâmplă de fiecare dată, în cei nouă ani consecutivi de când e jucată piesa la Cluj. Sala a fost din nou plină de tineri, tinerii plini de bună-dipoziţie, iar buna-dispoziţie plină punct. Am văzut iarăşi formula magică a lui Sorin Misirianţu: se iau trei actori puternici, trei scaune vechi, încă maxim cinci alte obiecte şi se face un spectacol de zile mari, după gust.

Sper să fiu iertat de marele Cehov şi de cei implicaţi în construcţia piesei de aseară, dar nu voi analiza prea mult ideea, conceptul, mesajul. Dau o simplă notă mare pentru asta şi amânăm subiectul pe mai târziu.

Nu ştiu de ce, dar acum simt că trebuie să vorbesc despre mistreţ. Decorul discret a cuprins: una bucată cap de mistreţ (sus), una bucată puşcă (jos) şi una bucată fotografie (între) suprinzând momentul împuşcării mistreţului de (sus), cu puşca de mai (jos).

În altă ordine de idei, spre ruşinea mea, ieri am fost tentat pentru câteva clipe să aleg meciul de baschet U Cluj – Asesoft, în detrimentul teatrului. Noroc cu Rada, care a tunat profetic: “Lasă, o să ne mai bată Asesoftul şi altă dată”.