Talentul nu înseamnă mare lucru

Şi ce dacă ai voce? Şi ce dacă ştii să driblezi? Te pricepi să scrii sau eşti bun la reparat prin casă sau la gătit. Şi ce?

Talentul nu înseamnă mare lucru. În această privinţă e asemenea unei idei bune, cu care mori fără să o pui vreodată în practică. Talentul e  nimic de unul singur.

Mai toţi ne folosim talentul pentru a visa şi nu pentru a face. Visarea asta ne oboseşte şi ne îmbată cu iluzia că încă mai e timp. Că putem să mai aşteptăm înainte să ne apucăm de treabă, înainte să trebuiască să facem sacrificii pentru ca munca noastră şi noi înşine să ajungem să însemnăm, cu adevărat, ceva.

Ştiu, suntem prinşi în goane zilnice. Ştiu, trebuie să fim fericiţi pe multe planuri care, în loc să ne dea un sens compact, ajung să se bată între ele pentru a ne domina: spiritual, familial, financiar, profesional etc. Ştiu, contextul în care ne-am putea folosi talentele nu ne e întotdeauna, ci mai degrabă niciodată, aşezat pe o tavă şi lăsat la îndemână.

Dincolo de asta, să ne fie clar că speranţa nu e o strategie, niciodată. Că ne irosim timpul, cu fiecare secundă în care visăm cu ochii deschişi. Că ajungem tot mai resemnaţi, până când ne împăcăm cu noi înşine şi cu neputinţa noastră.

Asemenea bebeluşilor, care sunt fără aproape excepţie extrem de inteligenţi până la doi ani şi apoi se pierd într-o mare de oameni absolut normali, ne pierdem şi noi urma, an cu an, într-o masă omogenă de spectatori, de votanţi şi de nemulţumiţi.  Probabil că, în ambele cazuri, motivele aplatizării noastre sunt legate de educaţie, de grupurile noastre sociale, de activităţile la care suntem expuşi.

Diferenţa e că, odată ajunşi la 20 de ani, mingea e noi. Şi nu, nu cred că e prea târziu.

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.