Lunca Largă

Articol publicat în 24 FUN.

„Mergeţi spre Câmpeni. După Ocoliş o să vedeţi o Mănăstire. Treceţi de ea, apoi ajungeţi la nişte chei faine de tot. Lăsaţi maşina acolo şi mergeţi prin chei, apoi încă 2-3 kilometri pe jos, până ajungeţi într-un sat. Acolo e Poşaga de Jos, un sat de acum două sute de ani.”

N-au fost rele indicaţiile, dar ne-au dus drept în Lunca Largă, alt sat de acum două sute de ani. Ne-a întâmpinat un car cu boi, coborât direct dintr-un tablou de Grigorescu. Era soare şi sâmbătă, iar toată lumea muncea în grădini. Femei în vârstă, cu rochii colorate, cu batic pe cap şi cu zâmbetul pe buze. Şi doi-trei moşnegi fără dinţi în gură, dar cu zâmbetul pe buze şi ei. Am aflat mai târziu că în sat mai sunt doar trei-patru flăcăi. Restul au plecat şi nu se mai întorc.

Ne-am oprit la magazinul sătesc. Era marcat cu „COOP” şi era închis. Am mers două case mai la deal şi-au găsit-o pe „gestionară”. Am început să stăm de vorbă şi ni s-a alăturat, repede, şi un moş. Nici el nu prea mai avea dinţi. În schimb avea poveşti despre decenii pe care noi nu prea le putem cuprinde cu mintea.

Am văzut un extinctor ruginit, fixat într-un cui, lângă uşa magazinului. Se pare că stă acolo, nemişcat, de când a fost construită casa. N-a fost niciodată folosit.

L-am întrebat pe moş cât de des vine poştaşul (în faţa magazinului sătesc era o cutie mare, poştală). „D-apă poştaşu’ nu ştiu. Da’ ce, mai scrie lumea scrisori? Avem telefon.” Nimeni nu a părut deranjat că progresul a făcut din Lunca Largă un sat părăsit, atât timp cât progresul le-a folosit şi lor, totuşi, la ceva.

Noi, în schimb, ne-am bucurat de Lunca Largă ca de o grădină atentă, unde istoria încă nu s-a scris.

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.