O plimbare la miezul nopții (partea întâi)

Nici bine nu se dusese mirosul de iasomie din curte că teii și începuseră să înflorească. La etajul trei al unui bloc din Cluj, într-un apartament plin de holuri cu lambriuri, Iarina și Maria stăteau de vorbă ca doi oameni mari, strălucind de mândrie că după vacanța de vară, care se anunța fabuloasă, urmau să treacă într-a șasea.

- Mie, nu știu… mi-ar plăcea să trăiesc la Stockholm. E răcoare acolo, tot timpul anului, și au rege. E foarte fain să ai rege, toată lumea e mai politicoasă și, în general, lucrurile merg mai bine. Bunicul are o poză cu Regele Mihai. Spune că pe vremea aceea nu se întâmplau atâtea prostii. Era altfel.

- Eu ce nu înțeleg e cum decizi dacă vrei rege sau regină.

- Păi cine se naște primul devine rege, chiar dacă e regină. Adică… înțelegi… nu?

Prin fereastra de la trei două râsete nepăsătoare coborau din nou în stradă, ca un sinus și un cosinus mergând în sus și-n jos pe bulevard. Fetele o țineau așa încă de pe la prânz. Ca de obicei, în ultima săptămână scăpaseră mai repede de la școală. Au decis ca pentru ziua aceea să-și așeze cartierul general acasă la Maria, unde părinții, fiind plecați până a doua zi din localitate, n-aveau cum să le tulbure discuțiile.

Au povestit întruna. Soarele le privise câteva ore bune pe fereastră, dar a cedat în cele din urmă și s-a ascuns după blocul vecin. Nu mai rezistase, fizic, la atâtea și atâtea discuții tratate cu atâta și atâta devotament. Fetele însă, departe de a se fi plictisit sau de a rămâne fără subiecte de conversație, nici n-au băgat de seamă că se înnoptase.

Auria Maria avea ochii mari, gesturile largi și pielea albă, victoriană. Iarina însă, ca în fiecare an, devenise deja ciocolatie, și-asta încă din primele zile de primăvară. Era brunetă și, când râdea, lăsa să se i vadă niște dinți atât de albi, că-ți părea că prin ea râd mai mulți copii deodată. Fetele se invidiau una pe alta pentru tenul lor, dar ăsta era doar unul dintre lucrurile pe care le aveau în comun, fiind atât de diferite.

- Nu ți-e foame? Am o idee: să mergem să ne luăm o pizza de la Regal.

Fetelor le plăcea cuvântul „idee” pentru că avea doi „e” și pentru că anunța mai mereu o aventură.

- Ești nebună? E 12 noaptea.

- Ți-e frică? Mie mi-e un pic.

- Și mie. Dar putem lua două cuțite, pentru orice eventualitate.

Deliberarea a fost scurtă. În două-trei minute, după ce se înarmaseră în bucătărie, fetele erau gata de plecare. Pizzeria Regal, prima din Cluj și singura la vremea aceea, le aștepta la cam o oră de mers pe jos. Pizza nu putea să fie altfel decât bună din moment ce nu avea concurență în oraș și mai ales pentru că era la capătul unui drum atât de înfricoșător: era prima plimbare lungă, la miezul nopții, din viața celor două fete.

Se aveau una pe cealaltă, dar asta nu le făcea mai curajoase, ci doar le ștergea din minte că le e frică. În schimb cuțitele, ținute la îndemână în buzunarul bluzelor de trening, le spuneau că se află în deplină siguranță. Fiecare avea câte unul argintiu, cuțite din acelea de masă, cu care nu reușești niciodată să-ți tai friptura, dar pe care riști să le rupi dacă le îndoi prea tare.

(dacă ți-a plăcut, citește și partea a doua)

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.