Lucruri care nu se învață la școală
Că universitățile românești fac o treabă îngrozitoare e un fapt. Nu trebuie dovedit cu efort suplimentar pentru că se vede cu ochiul liber chiar de la prima evaluare. Profesorii sunt în general depășiți de situație cu câteva decenii. Studenții sunt cu zecile de mii în fiecare an, formarea individualizată e o himeră pur și simplu. Universitățile sunt în topul celor mai bogate organizații din România, dar nu apar în niciun top internațional de performanță în educație.
În aceste condiții nu mai miră pe nimeni faptul că cei mai mulți dintre absolvenți sunt niște oameni needucați și superficiali, fără șanse de a se afirma profesional în România. În cazul celor mai multora dintre ei, lipsa șanselor de afirmare nu e nici pe departe o problemă a contextului economic național, ci una a educației în sine: nu au cu ce să se afirme, pentru că nu se pricep la nimic.
Când însă vârfurile generațiilor nu reușesc prea multe după absolvire, lumea încă se mai miră. Cine nu cunoaște foști elevi premianți sau olimpici, foști studenți bursieri care nu au reușit să-și găsească de lucru? Sau cărora le-au trebuit ani întregi până să găsească ceva potrivit pentru ei? Sau care au acceptat până la urmă joburi la ani lumină distanță de pregătirea lor și de capacitățile lor intelectuale?
La fel, cazurile celor care n-au fost studenți străluciți sau nici măcar n-au făcut niciodată o facultate provoacă dintotdeauna mirare. Nejustificat, pentru că atât reușitele profesionale ale celor fără merite universitare, cât și nereușitele vârfurilor de promoție au întotdeauna explicații simple.
Există o serie de lucruri pe care trebuie să le deprinzi din familie, din mediul în care trăiești sau din experiențele la care singur te expui, lucruri pe care nu le poți învăța, deocamdată, în școlile din România. Aceste lucruri fac de multe ori diferența, cel puțin la fel de des precum educația aleasă.
Școlile românești nu-i învață pe elevii și studenții lor încrederea în sine. La școală nu se învață inițiativa și nici proactivitatea. Nu se deprinde creativitatea, nici lucrul în echipă. Nu există nici măcar o minimă preocupare pentru a dezvolta conștient abilitățile de comunicare și inter-relaționale ale elevilor. Nu se învață gândirea globală. Și, cel mai rău dintre toate, nu se învață altruismul, așa că mai toți absolvenții așteaptă să primească înainte de a da.
De aceea educația în România e performantă numai și numai prin excepții.
TweetAbonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.
Articole recente
- Despre deciziile bune09 May 2012
- 1 mai 200630 Apr 2012
- Din dilemele Chişinăului26 Apr 2012
- Într-un ceas20 Apr 2012
- Momentul Potrivit13 Apr 2012
- Neuronii mor05 Apr 2012
- Zmeiada spațială29 Mar 2012
- Ciocănești? Comuna Muzeu.27 Mar 2012
- De câte Nu-uri ai nevoie?27 Mar 2012
- Fericiri egal îndepărtate13 Mar 2012
Insfarsit am gasit un articol despre educatia din Romania care rezoneaza, ba chiar se identifica cu parearea mea despre acest subiect. Sunt in anul II la master si sunt foarte dezamagita de sistemul de invatamant romanesc, in special de invatamantul universitar. Dupa 3 ani de facultate si aproape 2 de master am constatat ca nu am invatat altceva decat sa fac cercetare, ceva ce nu vreau sa parctic pe viitor. Am avut noroc ca, in timpul facultatii, am descoperit voluntariatul. Am fost si sunt voluntar in diferite organizatii. Asa mi-am descoperit pasiunea, am descoperit ceea ce vreau si imi place sa fac. Prin voluntariat am descoperit ca am initiativa, sunt altruista, sunt proactiva si chiar creativa (in scoala nu mi-am dat seama de aceste lucruri, ba chiar credeam ca nu sunt creativa); si am invatat sa am incredere in mine (insa mai am de lucrat la acest domeniu), sa lucrez eficient in echipa, sa comunic si sa inter-relationez mai bine cu ceilalti.
De ceva timp ma tot gandesc ca ar fi momentul sa fac ceva “pe cont propriu” (am pus in ghilimele pentru ca ceea ce vreau sa fac nu pot face singura, ci am nevoie de oameni cu care sa lucrez impreuna). Insa, am nevoie 3 elemente decisive, pe care nu le-am invatat in scoala, ci le-am dobandit intr-o mai mica sau mai mare masura de-a lungul vietii:
1. curajul de a incepe, lansa, demara activitatea
2. increderea ca voi reusi
3. pregatirea necesara de a intampina posibilul esec cu zambetul pe buze si de a merge mai departe cu usurinta.
Insa, inca o data am noroc ca, cineva care e altaturi de mine imi ofera tot sprijinul sau si ma impinge de la spate sa fac ceea ce imi place. Dar, de multe ori sunt dezamagita de oameni mai mari (de la 40 in sus), apropiati de-ai mei, care nu imi acorda increrea necesara. (De multe ori am impresia ca fata lor, si nu numai, exprima ceva de genul: “chiar tu poti sa faci asa ceva?”). Cu toate acestea sper ca incet, incet sa reusesc sa imi pun in aplicare planul.
Referitor la educatie, eu in discutiile mele cu alte persoane, sustin ca ar trebui ca din scoala generala sau liceu sa fie o materie sau un program in cadrul scolii (dar sa nu fie atat de formal, nu m-as supara sa fie chiar non-formal) prin care copii sa isi poata descoperi pasiunile, sa descopere ceea ce le place sa faca. Pentru ca, facand ceea ce iti place viata e mult mai frumoasa.
Alexandra, mulțumesc că mi-ai împărtășit părerea ta. Succes în inițiativele tale și, dacă crezi că pot să-ți fiu de folos cu un sfat, sunt aici.
Foarte adevărat! Din păcate…La noi va mai dura secole până să se realizeze un învăţământ aşa cum numai nişte oameni cu cap, realişti şi cu adevărat performanţi pot gândi. Cu cine să se facă aşa ceva? Cu analfabeţii care ies din şcoală de câteva decenii încoace? Cu cei care obţin zeci de diplome în 2-3 ani sau poate chiar într-unul? Cum se poate asta? Este foarte clar că la noi contează doar banul şi nimic altceva…De unde performanţă, de unde profesionalism, de unde bun simţ, în cele din urmă ?
VORBIM CA SĂ NE AFLĂM ÎN TREABĂ, PENTRU CĂ PE NOI NIMENI NU NE IA ÎN SEAMĂ.
Sigur că nimeni nu e băgat în seamă dacă tot ce face e să vorbească. Să facem fiecare câte ceva, abia atunci lucrurile au șansa să se schimbe.
Imi pare rau ca nici a doua oara nu am reusit sa formulez bine intrebarea (doar gramatical de data asta).
Cate persoane crezi ca inteleg* problema …
Cred că suntem din ce în ce mai mulți.
Oare cata lume este la fel de constienta ca si tine? Eu inteleg intr-o oare care masura problema in felul in care ai descris-o tu insa gandul ca mai sunt destui oameni in jur care sa creada asta ar fi un indicator bun ca o initiativa buna ar avea de cine sa fie sustinuta.
Dorin, nu sunt sigur că am înțeles ce vrei să spui. Ajută-mă te rog cu o reformulare.
Cam cate persoane crezi ca intelege problema la fel cum o intelegi tu ?