Urletul

Uneori fumul îți intră atât de adânc în haine încât ți se pare că n-are cum să mai iasă niciodată. Mi s-a întâmplat și mie de curând, într-o seară pe care o toamnă arogantă o aruncase cu superioritate într-o cafenea din Cluj.

Ieșisem să ascultăm „Urletul” lui Ginsberg. Doamna care în acea seară era și plasatoare și gazdă și organizator a reușit cumva să ne strecoare înăuntru. „Nu pot să vă iau bani pentru locurile astea”, ne-a spus ea arătând spre două scaune înghesuite strâmb chiar în pragul ușii. Mai mereu cei de la teatre sau de pe la muzee găsesc un motiv pentru care spectatorii să se poată bucura de spectacol fără să plătească. Am plătit. Mirarea produsă de micul nostru protest cetățenesc n-a durat mult, doamna mai avea și alte treburi.

Când a început performance-ul lumea și-a aprins deodată țigările, parcă pentru a privi pe îndelete un tablou. Ne așezasem și noi comod pe pragul nostru, pregătiți să înțelegem manifestul unui om pe care nu-l cunoscusem niciodată, trăitor al unei epoci despre care auzisem numai din povești. „Urletul” e un poem despre starea artistului într-o lume industrializată. E un monolog frumos și greu, o scrisoare intensă. Părea că ajunsese în seara aceea la noi într-o sticlă adusă de maree.

La început m-am străduit să nu scap nicio literă. Să-i adun propozițiile una câte una și să-mi fac din ele harta minții lui Ginsberg. N-am fost în stare și nici cei din jurul meu n-au reușit să o facă. Mi-a dat seama de asta după clipocirile smartphone-urilor vestind sosirea sau trimitea vreunul mesaj. Performerii au știut însă cum să ne aducă la loc. Uneori prin proiecții pe pereții cafenelei, alteori prin proiecții în chiar mintea noastră. Fascicule tăiau fumul încăperii din toate direcțiile, așezându-se cuminți pe pereți ca într-un puzzle aproape gata. Din microfon săreau idei multe, una după alta, nume proprii și citate aproximative, adjective și cuvinte grele. Toate astea ne împrăștiau pe toți de pe scenă și apoi ne aduceau, în chip magnetic, înapoi.

Când algoritmii noștri n-au mai făcut față ne-am lăsat duși de val. Dintr-odată mi-am amintit că arta nu trebuie înțeleasă, ea trebuie să-ți placă mai întâi. Purtați încolo și încoace printre războaie, revoluții industriale și întâmplări locale ale secolului trecut, ne-am trezit la un moment dat în mijlocul unui concert: muzica, luminile și vorbele duceau toate într-un singur loc.

N-am îndoieli c-ar fi plecat cineva de-acolo fără să se-mbogățească măcar cu o idee. Că nu și-au înțeles cu toții întâlnirea în același fel – de asta mă îndoiesc și mai puțin. Se cuvine să le mulțumim nebunilor care ne-au adus acolo. Mai întâi lui Ginsberg, care a așteptat 30 de ani să scrie „Urletul”. Apoi lui Ionuț Caras, despre care mulți spun c-ar fi starul teatrului de la Cluj și care tot 30 de ani a așteptat până la primul „Urlet”. Și lui Vasile Gherghel, despre care nu știu decât că a ținut, cu adevărat, jumătate din performance pe umeri.

„Am văzut cele mai luminate minți ale generației mele distruse de nebunie”, așa a început Urletul pentru restul lumii. Pentru mine a început de altundeva, cu o sentință așezată pe hârtie acum șaizeci de ani: „Scriu pentru că tatăl meu a fost poet”. Am primit verdictul cu seninătate, obișnuit cu festele pe care destinul ni le joacă tuturora. Și-am urmărit restul spectacolului în tihnă, din scaunul meu inconfortabil, așezat – simbolic parcă și el – pe pragul dintre sala de spectacole și restul lumii.

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.