„Muncesc prea mult” – un regret de care putem scăpa muncind mai puțin

Acum aproape zece ani mi s-a cerut sa fac un exercițiu de imaginație: să-mi închipui că particip la o înmormântare. Să închid ochii și să mă văd intrând într-un cimitir cu mai multe persoane stând în jurul unui sicriu descoperit. Apoi, apropiindu-mă, să văd cum oamenii aceia sunt de fapt prietenii mei și rudele mele. Să-i aud vorbind despre decedat. Înaintând și mai mult, să văd cum cel din sicriu sunt chiar eu. Ce-aș vrea să se spună despre mine?

Cam puternică introducerea pentru o dimineață de miercuri, nu? Așa cred și eu. De aceea vă mărturisesc că nu sunt fanul unor astfel de exerciții, oricât de bine intenționate ar fi. Ca să ne încărcam de energie, de gânduri curate și de ambiții veritabile cred că avem nevoie să ne imaginăm pe noi înșine nu la capătul vieții, ci la începutul ei. Să ne imaginăm acum și luând acum deciziile care contează.

The Guardian ne-a propus, nu demult, un alt exercițiu de imaginație. Unul gândit de Bronnie Ware, asistenta medicală care s-a străduit vreme de mai mulți ani să afle regretele celor aflați pe patul de moarte. Lucrând într-un centru de asistență pentru bolnavii în stadiu terminal, Bronnie le-a ascultat poveștile, le-a pus apoi cap la cap într-un articol publicat pe blogul ei și, mai târziu, într-o carte.

Reiau mai jos, pe scurt, cele cinci regrete cel mai adesea menționate de pacienții lui Bronnie, insistând doar asupra aceluia pe care cred că-l putem face să dispară mai ușor din lista noastră.

Aș vrea să-mi fi trăit viața mea și nu pe cea pe care ceilalți au vrut să o trăiesc. O epifanie previzibilă despre decizii și despre visele la care am renunțat.

Aș vrea să nu fi muncit atât de mult. Sigur, previzibil din nou, nu? Și pentru prea mulți dintre noi, din păcate, inevitabil.

Aș vrea să fi putut vorbi deschis despre sentimentele mele. Și despre cele frumoase, dar și despre frustrări. În ambele cazuri e ușor de intuit că relațiile cu ceilalți s-ar însănătoși. Și greu de trecut la fapte. În ambele cazuri.

Aș vrea să fi păstrat legătura cu prietenii mei. Ușor de spus, greu de făcut dacă te gândești la cum viețile noastre par a țâșni la un moment dat în direcții atât de diferite.

Aș vrea să mă fi lăsat să fiu mai fericit. Sigur că da. Păcat că-i atât de greu de distins între fericire și alte tentații aparent similare.

Mi se pare de-a dreptul enervant să știu că oamenii au regrete atât de mari în privința muncii lor. Și că, uitându-se în urmă, al doilea cel mai mare reproș pe care și-l fac e faptul că ar fi muncit prea mult.

E drept, echilibrul între „muncă” și „acasă” e greu de atins. Dar asta se întâmplă, de cele mai multe ori, din cauza felului în care oamenii își aleg „munca”. Fă ceva ce-ți place și-ți spun din proprie experiență că, deși nu pare, îți va fi mai ușor să decizi când să te oprești din lucru pentru a sta cu familia, cu prietenii, cu pasiunile tale. E mai ușor pur și simplu pentru că tu, cel care trebuie să decidă, ești mai în control. Pentru că ești mai relaxat și mai satisfăcut. Pentru că viața ta e mai frumoasă. Pentru că știi că de fapt este destul timp pentru toate.

Un job nefericit îți apasă mintea și sufletul. Te țintuiește la birou pentru țeluri care nu-ți aparțin și care nici măcar nu contează în oceanul universal de obiective corporatiste. Un job nefericit te face nefericit. Te face să te temi. Te face să uiți de tine. Schimbă-l.

Sună simplu pentru că e. Așa-i că și titlul articolului e înțelept?

Chiar poți să faci asta. Ești norocos să te afli în mileniul III, într-o societate mai sănătoasă și mai plină de oportunități decât ar fi putut vreodată visa generațiile de dinaintea ta.

Abonează-te ca să poți citi direct pe mail sau într-un reader articolele mele imediat ce apar. Apoi putem ține legătura pe Twitter sau pe Facebook.