Tratament pentru cardiaci

La Urgențe începe o noapte lungă. La primire, un afiș mare și urât îi informează pe pacienți și pe aparținători că, din nefericire, nu ei decid ordinea urgențelor. Urmează două uși mari, albe și o doamnă mare, verde. Mergeți la Triaj vă rog.

După Triaj pacienții rămân în sala mare a Urgențelor și aparținătorii trec în cea alăturată și mai mică, a Așteptării. Din când în când, între ambulanțe, o doctoriță tânără se întreabă ce-o fi oare în mintea pacienților care-și așteaptă rândul. Îi doare, nu știu ce li se întâmplă și trebuie să aștepte ore întregi până devin prioritari, iar noi, doctorii, n-avem timp nici să simțim cum trece timpul.

Un țigan uscat își face intrarea în sala de așteptare cu un cărucior de copil fără copil. Hainele îl înconjoară ca un contur, căzându-i moi de o parte și de alta a corpului, în funcție de mișcări. Dacă i le-ar umfla vântul ar arăta într-adevăr ciudat. Din pălărie privește o mustață neagră cu boruri mici, sub care se citește îngrijorarea. Imediat vin și restul rubedeniilor. Doi bărbați tineri și glumeți, o doamnă cu dinții de aur și trei caramele minore: o fetiță și doi băieți, toți coborâți dintr-o Dacie Papuc.

De un sfert de oră stă acolo și nu i-a zis nimeni nimic. Lăsați oamenii să moară. E urgență dom’le, e urgență, că se simțea rău, era leșinată. Cum nu e urgență? Și dacă moare cine răspunde? Extraordinar dom’le, ce oameni răi sunteți aici.

Paznicul de serviciu, într-un efort pedagogic supraomenesc, le mai explică o dată cum stă treaba cu urgențele medicale. Domnule, dumneata vezi câtă lume e aici? Crezi că ei n-au urgențe? Mai vezi pe cineva să facă scandal?

Unii îs mai urgenți ca alții, sigur. Dacă n-ai bani nu te caută. Cine au bani îs mai urgenți. Ia să fi avut bani, să vezi ce-o căutau. Pe vremea lui Ceaușescu nu se întâmpla așa ceva. Erau și alți bani, acuma lumea are bani puțini.

Între timp, unul dintre juni devenise primul din sală care reușea să cumpere o cafea de la aparat. Ceilalți aparținători se lăsaseră păgubași după prima încercare. Trebuie să apeși acolo în lateral, restul cafelelor nu există. Strânși în jurul aparatului, ai săi schimbau vorbe neînțelese, cântate parcă. Vecinii lor vroiau să pară cufundați în gânduri, când de fapt toate urechile și cele mai multe dintre priviri erau îndreptate către sfatul țiganilor.

Țigane, ce faci țigane? Puradelul râdea mulțumit de gluma tatălui său, una veche și intimă, după toate aparențele. Băh, nu face ură de rasă, tună într-un hohot de râs un văr rotunjor și portocaliu, sprijinit de aparatul de cafea.

Aparținătorii schimbă priviri zâmbite, uitând pentru câteva clipe și de rudele fără diagnostic și de cărțile aurii abandonate în poală.

Junele biruitor de aparate vine cu o nouă invenție. Până la baie, trebuie să mă duc până la baie, insistă el trecându-și șlapii în camera Urgențelor. Un minut mai târziu revine satisfăcut: merge faza cu baia, merge. E bine, am văzut-o, cred că tre’ să intre. Portocaliul vede oportunitatea și îi explică șefului pălărios de clan: merge faza cu baia, du-te la baie dacă vrei s-o vezi. Sau ia copilul și du-l la baie, și mai bine.

O doamnă, căreia numai nasul i se vede de după aparat, răbufnește. Dom’le, toți avem pe cineva bolnav aici și nu ne trebuie să mergem la baie. Așteptăm aici, ce sens are să facem agitație? Ce te-a ajutat că ai văzut-o?

Doamnă, te răcorește la inimă, doamnă.

Copiii, în vremea asta, ocupaseră deja un perete întreg de banchetă. Fiecare pe câte două scaune, cu capul spre Urgențe și cu picioarele înspre un frate sau un verișor. Prăbușiți în somnuri adânci, mâini prăbușite pe nesimțite, o zi prăbușită dintr-odată. Alături, mamei cu dinții de aur îi e cald. Și-a despletit baticul, și-a descheiat cămașa. Îi e atât de cald încât îi face vânt cu palma copilului din mijloc, ca să-l răcorească. Zece secunde mai trec și îi vine o nouă idee. Se ridică, se întoarce respectuos cu spatele la restul aparținătorilor și-și dă jos fusta colorată. De sub ea răsare încă una, mai verde și mai galbenă și mai roșie decât prima. Ia fusta de pe podea, o întinde brusc în aer ca la scuturatul covoarelor și o lasă să cadă peste copilul din mijloc, învelindu-l.

Paznicul de serviciu intră în sala de așteptare anunțând că aparținătorul domnului Lazăr e așteptat la medicul de gardă. Dom’le, mai știți ceva de ea?, sare junele inventator. E cu perfuzia, dom’le, trebuie să aștepți. Hai dom’le, da’ cât să mai așteptăm? E bine? S-o vedem, se poate? Nu se poate, dom’le, ți-am mai spus. Mergi eventual până la baie dacă vrei, face paznicul clipind dintr-un ochi.

Junele se-ntoarce repede și cu zâmbetul pe buze. Între uși îi mulțumește paznicului. Vrea să-i strecoare o bancnotă de un leu, rămasă neconsumată la aparatul de cafea. Vezi-ți dom’le de treabă. Și, te rog eu, faceți liniște, atâta te rog.

Hotărâți să-i mulțumească paznicului, aparținătorii Daciei Papuc se strâng în semicerc lângă aparatul de cafea. Vorbesc nepriceput în șoaptă, cu voci joase, mai groase și mai clare decât înainte. Insolație e când stai la soare și transpiri prea mult. I-am auzit vorbind, are insolație. Da’ era bine, am și văzut-o.

Apoi, către doamna cu nasul ascuns în aparat: am văzut-o. Te răcorește la inimă, doamnă, te răcorește.