Laptopiseţul Istoria unei misiuni kamikaze

Articol publicat în 24 FUN.

Am început să aruncăm cu timp. E din ce în ce mai scurt şi ne pasă tot mai puţin de el. Îl dăm ca şi cum nu ne-ar aparţine, îl cheltuim ca şi cum ar fi “al firmei”. Îl urcăm pe Facebook, îl privim la televizor cu ochi miraţi, ca pe o curiozitate din tărâmuri îndepărtate. Umblăm aiurea pe străzi, fără să ne dăm seama că timpul trece pe lângă noi, în direcţie inversă, cu mâinile în buzunare, ca un străin nepăsător.

Am început să ne irosim cuvintele, le spunem fără să stăm pe gânduri. Sunt nemuncite, de-aceea aruncăm cu vorbe în dreapta şi-n stânga. Devin tot mai slabe pe măsură ce noi le aruncăm în gol, fără să ne mai pese de soarta lor. Folosindu-ne de ele, împroşcăm cu durere şi cu admiraţie de parcă durerea şi admiraţia ar fi la îndemâna oricui.

Nu mai ştim ce vrem şi-atunci le vrem pe toate, aşa am început să ne-mprăştiem şi sufletul. Îi sfâşiem genunchii, târându-l pe asfaltul străzilor noastre alambicate, construite româneşte, fără nicio regulă. Ne îngenunchem sufletul fără niciun regret, ignorându-i părerea şi alegând cu mintea. Îl umilim, cărându-l după noi în lupte în care n-are ce căuta şi în biserici îl care nu se regăseşte.

Timpul se termină. Cuvintele se termină şi ele. Ni se termină sufletul, ajunge. E vremea să ne recăpătăm conturul, să ne alegem mai bine vorbele, luptele şi bisericile în care ne rugăm. Ni se părea că obosim, aşa că am luat o pauză de la noi înşine. Ne-am trezit însă mai istoviţi şi mai lipsiţi de noimă. Dacă ne mai amintim unde ne-am lăsat ultima oară, să trecem din nou la treabă. Iar de data asta s-o facem bine.

E cu “s” mic, aşa că puteţi citi cu încredere, n-o să scriu despre vreo fată din cartier.

Văd peste tot speranţa cu rol de strategie. Ea vine atunci când uităm că prin speranţa în stare pură nu vom lăsa nimic, niciodată, în urmă. Speranţa şi visarea cu ochii deschişi sunt însă, pentru mulţi dintre noi, droguri în stare naturală. E destul să ne imaginăm sau să spunem că vom face ceva pentru a ne umple emisferele de sentimentul unei false împliniri spirituale. Simpla accesare a ideii unei acţiuni ne face atunci să simţim că lucrurile sunt ca şi făcute, iar asta amână acţiunea în sine pentru vremuri care, cel mai probabil, nu vor veni niciodată.

Văd oameni care luptă cu asta. Atât de mult încât şi-au construit speranţa interzisă, cea pe care o alungăm imediat ce ne mijeşte în gând, ca pe o muscă enervantă şi, în esenţă, inutilă. Ne refuzăm orice speranţă de teama unor pericole justificate prin experienţe anterioare nereuşite, ale noastră sau ale altora.

Vorbim acum nu de speranţă, ci de lipsa ei. Vorbim de un soi de anxietate care ne îmbată cu manii nenecesare, dar de care ne e imposibil să scăpăm: teama de a pierde controlul, convingerea că nu există bune intenţii, nevoia de a fi în permanenţă cu ochii în patru. Găsim în noi capacităţi nebănuite de a identifica peste tot conspiraţii împotriva noastră şi argumente care demonstrează cât suntem de persecutaţi, întotdeauna. Iar asta ne face să fim mereu în luptă cu tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Nu există nimic mai deprimant şi, că tot veni vorba, mai lipsit de speranţă, decât să întâlneşti oameni într-una din cele două extreme. În oricare din ele ne-am încadra suntem acaparaţi de neputinţă, suntem schizofrenici în fricile noastre sau, după caz, în visele noastre.

Avem nevoie să găsim un punct fragil, dar aproape ştiinţific, de echilibru. Să fim magnetul care face echilibristică între doi magneţi vecini, lasându-ne polii pozitivi să se privească drept în ochi. Avem nevoie să alergăm cât ne ţin picioarele de strategia speranţei, dar şi de conspiraţia inutilităţii ei.

Practic, e nevoie să acceptăm din nou ceva inacceptabil: că nu toate lucrurile vin în alb şi negru. Şi că, dimpotrivă, viaţa vine în culori.

Vreau să vă împărtăşesc, în baza a două cazuri concrete, unul din motivele pentru care îmi scot pălăria în faţa oamenilor din jurul meu.

Am un prieten nou, care face uşoară conversaţia grea. Luptă pentru aducerea ştiinţei în viaţa cotidiană a tuturora, pentru că ar putea-o schimba în bine, cu simplitate şi cu rezultate impresionante. Are un miliard de realizări la CV care îl certifică drept o persoană de excepţie şi un om de ştiinţă adevărat.

Când vorbeşte cu tine despre psihologie, anatomie sau ştiinţă, îţi dă impresia că şi tu eşti un erudit. Ţi le aduce aproape, ţi le tălmăceşte într-o limbă pe care habar n-aveai că o cunoşti.

Şi mai am un prieten nou, un renascentist rătăcit cu folos în secolul nostru. Aleargă după himere şi, pe măsură ce o face, le dă suflet şi carne şi oase. E un artist catalizator pentru mai multe comunităţi, pe care le transformă în ceea ce ele nici nu îndrăzneau să viseze.

Artistul nu trebuie să curgă în mulajul boemului beţiv, care face senzaţie după ce se trezeşte din şanţul unde a dormit peste noapte. Artistul e cel care te face să simţi, să gândeşti, cel care lucrează ca-ntr-o manufactură pentru ca cei din jurul lui să poată gusta din munca lui. Aşa gândeşte noul meu prieten, deşi recunosc că nu mai am memoria atât de bună încât să-i reproduc cuvintele cu exactitate.

Jos pălăria. În faţa amândurora, pentru că ne faceţi accesibile nişte lucruri atât de îndepărtate, aparent. Pentru că nu v-aţi pierdut în şirul conceptelor voastre ciudate, pe care numai voi le înţelegeţi. Pentru că nu v-aţi îndepărtat de noi, cel care am ales alte drumuri, pentru că nu v-aţi pus pe nas ochelarii de Honoris Causa.

Şi, mai ales, pentru că v-aţi propus să faceţi poduri între lumile noastre, pentru că munciţi să aduceţi forţa unor viziuni noi în viaţa celor care au alte preocupări decât ale voastre. Pentru că aţi înţeles că informaţia şi cunoştinţele nu trebuie numai să se adune una peste alta, în diplome de merit şi portofolii de spectacole. Trebuie, mai ales, să meargă mai departe, către cei care nu le au, transmise pe limba lor şi în folosul lor.

Jos pălăria pentru că sunteţi oameni ai timpului vostru.

Vă invit la Golf Community Challenge, un turneu de golf cu scop caritabil în organizarea căruia sunt implicat. Evenimentul este pus la cale de către Qual Media şi City Plus şi are loc în 19 iunie, la Pianu de Jos (Alba).

Turneul e inclus în calendarul oficial al Federaţiei Române de Golf şi e dotat cu premii importante (premiul cel mare: o excursie în Egipt oferită de Best Reisen).

Şi dacă nu jucaţi golf aveţi motive să veniţi la Pianu: facem cursuri de golf, competiţii de golf pentru amatori, avem activităţi outdoor, piscină şi alte minunăţii. Apoi, dupa-amiază, ne reunim (golferi şi invitaţi) pentru un prânz târziu, distracţie, relaxare şi licitaţii cu scop caritabil. Aşteptăm între 100 şi 150 de oameni de afaceri şi filantropi din Ardeal, aşa că evenimentul e şi un prilej bun pentru networking de calitate.

Nu există taxă de participare (dacă veniţi ca jucător de golf aveţi totuşi de achitat un fee către clubul Paul Tomiţă), cheltuielile evenimentului fiind acoperite de către sponsori. Participanţii sunt însă încurajaţi să facă donaţii în sprijinul cauzelor sociale pe care le susţinem: Fundaţia Filantropia (pentru o casă de sprijin familial în Sebeş), Fundaţia ProVita (pentru un program de educaţie şi prevenire a avorturilor în Cluj).

Mai mulţi dintre cei care şi-au anunţat participarea la Golf Community Challenge o văd ca pe o oportunitate de a petrece o zi altfel împreună cu familia, cu prietenii sau cu colegii de birou. Dacă doriţi să participati vă rog sa-mi scrieţi un mail sau să-mi lăsaţi un comentariu aici şi voi reveni cu detalii şi cu invitaţia oficială.

Până vom publica lista oficială şi integrală a participanţilor la eveniment, surse care vor să-şi păstreze anonimatul ne-au confirmat că printre tinerele speranţe ale golfului autohton, prezente la GCC 2010 sunt şi Andrew Blizzard, Gropărienii, Lorandinho, AC/DC (tăiat, vă zic, că nu-mi merge strikethrough-ul) TVdece, Psaico, Radu Neag, Vlad Georgescu, Ruben, Makavelis şi stimabilul Bungust.