Articol publicat în 24 FUN.

Văd cum ne apucă disperarea. Cum ne cuprinde gândul că n-are sens să ne mai zbatem, că nu valoarea reală dictează, ci moștenirea și grosimea obrazului. Văd că rămânem dezarmați în fața mediocrității și a penibilului, a nimicului care umple statistici, bloguri și canapele tigrate în fața televizoarelor.

Văd toate astea și cred că avem dreptate să fim supărați. Idolii românilor sunt inculți și au nume de parizer, sunt țopârlani pur și simplu, cu nimic nobil în vorbă, în comportament și, cu atât mai puțin, în sânge. În sprijinul brandului național de turism proaspăt lansat, români veseli umplu cu grătare luncile râurilor, poalele pădurilor și vârfurile munților din patrimoniul național: românce pântecoase, obligatoriu la tricou cu buricul gol; români melomani, obligatoriu cu întredeschiderea feselor la vedere. Avem dreptate să fim supărați.

N-avem însă dreptate să capitulăm. Lumea n-a fost altădată mai bună, mai civilizată, mai plină de bun simț. Au existat mereu cântări comerciale, versuri proaste și scriitori de doi bani. Au existat dintotdeauna proști cu priză la mulțime și țopârlani plini de bani care au înclinat pământul înspre ei. Toate astea s-au întâmplat și se întâmplă peste tot, nu doar în România. În definitiv, ignoranța nu știe geografie, așa cum nici istorie nu știe.

N-avem dreptate să capitulăm. Are sens să cultivăm în continuare bunul simț. Are sens să căutăm valoarea, are sens să ne aducem contribuția. Lumea noastră nu e așa de ieri de azi, iar valorile adevărate au răzbit printr-o antichitate plină ochi de sălbatici, însă dominată de gânditori, și printr-un ev mediu duhnind a plebe, dar condus de oameni de știință. Să fim siguri că și din lumea modernă tot rațiunea va ieși învingătoare. Are sens să gândim în continuare, nu vă opriți, vă rog. Are sens.

Dă mai departe

Articol publicat în 24 FUN.

Artistul și publicul sunt doi liceeni nătângi care se iubesc în taină, magnetic și lipsiți de speranță. Suferă unul de lipsa altuia, dar se caută numai în gând și numai când visează. Se privesc pe ascuns, aburind fereastra cu oftaturi neputincioase. Din când în când își lasă bilețele în bancă sau câte o floare roșie, de sorginte necunoscută.

Nu există artist care să nu-și propună să schimbe lumea, nici public care să nu-și promită că se va cultiva prin artă. În timp însă ambii își uită promisiunile, încărcați de balastul vieții cotidiene. Devin, și unii și alții, egoiști, încep să nege că au nu numai șansa, ci și datoria de a face ceva unii pentru ceilalți.

Ușor-ușor, public și artiști deopotrivă urcă baricada singurătății convingându-se că nu au nevoie unul de altul, că arta rămâne artă indiferent că există sau nu cineva care să o privească în ochi. Convingându-se că-și pot crește sufletul și fără să ceară ajutorul cuiva care să li-l stârnească.

Dacă vreunul și-ar asuma responsabilitatea, dacă vreunul ar avea inițiativa, viața amândurora s-ar schimba. Tot ce și-au imaginat vreodată unul despre altul s-ar putea dovedi în sfârșit adevărat. Sau, chiar mai bine pentru nevoia sufletelor lor de a se autoconsuma, tot ce și-au închipuit vreodată s-ar putea dovedi a fi o mare dezamăgire.

Dar lipsa unor astfel de certitudini e chiar ceea ce îi ține în viață ca public și ca artiști. Durerea asta plăcută, șansa asta de a te putea tângui ca o victimă, suferința clamată în văzul lumii, astea sunt lucrurile care le hrănesc amândurora spiritele. De aceea artiștii și publicul vor rămâne mereu copii, mereu supărăcioși, mereu nedreptățiți. De aceea ei se vor iubi întotdeauna magnetic, dar numai în taină și numai lipsiți de speranță.

Dă mai departe

Articol publicat în 24 FUN.

Aceste gânduri sunt pentru prietenii de odinioară. Pentru cei cu care am împărţit ani mulţi şi, mai nou, îndepărtaţi. Pentru cei împreună cu care întârziam la plata chiriei şi a cheltuielilor de bloc. Pentru cei cărora le ştiam cândva fiecare cotlon de suflet.

Suntem neputincioşi în faţa vieţii. De altfel, nici cu moartea nu ne descurcăm mai bine. N-o putem nicicum opri (viaţa, zic), ne schimbă priorităţile şi ne creşte mereu bugetul de cheltuieli. Ne îndepărtează de tot ce obişnuiam să fim.

Apropiaţii de odinioară sunt acum în patru zări. Ne vedem cu ei pe Facebook şi pe la nunţi. Altădată nu făceam un pas unii fără alţii şi nu ne puteam imagina viitorul altfel decât la grămadă. Cea mai frumoasă grămadă ce i-a fost vreodată dată Pământului s-o vadă. O grămadă organizată, ca la rugby, în care ne sprijineam fiecare pe umerii celorlalţi.

Acum avem alţi prieteni, iar dintre cei vechi puţini ne-au rămas puţini aproape. Cei mai mulţi s-au dus în treaba lor. Când au plecat n-am realizat că treaba lor nu mai e treaba noastră, la propriu. Pe unii i-au dus departe priorităţile, pe alţii – priorităţile noastre. Şi-acum suntem cu toţii fericiţi, doar că nu mai suntem împreună.

Îi mai păstrăm doar pe câţiva dintre prietenii vechi. Mulţi s-au retras pe Facebook, la nunţi şi în oglinzi retrovizoare. Şi-apar numai din când în când în viaţa noastră, mirosind a copilărie şi a studenţie. Lor le dedic gândurile mele de acum şi bucuriile mele dintotdeauna.

Dă mai departe

Articol publicat în 24 FUN.

„Mergeţi spre Câmpeni. După Ocoliş o să vedeţi o Mănăstire. Treceţi de ea, apoi ajungeţi la nişte chei faine de tot. Lăsaţi maşina acolo şi mergeţi prin chei, apoi încă 2-3 kilometri pe jos, până ajungeţi într-un sat. Acolo e Poşaga de Jos, un sat de acum două sute de ani.”

N-au fost rele indicaţiile, dar ne-au dus drept în Lunca Largă, alt sat de acum două sute de ani. Ne-a întâmpinat un car cu boi, coborât direct dintr-un tablou de Grigorescu. Era soare şi sâmbătă, iar toată lumea muncea în grădini. Femei în vârstă, cu rochii colorate, cu batic pe cap şi cu zâmbetul pe buze. Şi doi-trei moşnegi fără dinţi în gură, dar cu zâmbetul pe buze şi ei. Am aflat mai târziu că în sat mai sunt doar trei-patru flăcăi. Restul au plecat şi nu se mai întorc.

Ne-am oprit la magazinul sătesc. Era marcat cu „COOP” şi era închis. Am mers două case mai la deal şi-au găsit-o pe „gestionară”. Am început să stăm de vorbă şi ni s-a alăturat, repede, şi un moş. Nici el nu prea mai avea dinţi. În schimb avea poveşti despre decenii pe care noi nu prea le putem cuprinde cu mintea.

Am văzut un extinctor ruginit, fixat într-un cui, lângă uşa magazinului. Se pare că stă acolo, nemişcat, de când a fost construită casa. N-a fost niciodată folosit.

L-am întrebat pe moş cât de des vine poştaşul (în faţa magazinului sătesc era o cutie mare, poştală). „D-apă poştaşu’ nu ştiu. Da’ ce, mai scrie lumea scrisori? Avem telefon.” Nimeni nu a părut deranjat că progresul a făcut din Lunca Largă un sat părăsit, atât timp cât progresul le-a folosit şi lor, totuşi, la ceva.

Noi, în schimb, ne-am bucurat de Lunca Largă ca de o grădină atentă, unde istoria încă nu s-a scris.

Dă mai departe