Unii nu-și dau seama că semnele lor vor schimba cartea pentru cei care o citesc după ei, alții chiar asta își doresc. Sunt și oameni care se străduiesc să lase cărțile intacte, vrând ca cei de după ei să se poată bucura de ele așa cum sunt, iar gândurile lor să poată fi libere pentru totdeauna. Alții se feresc să lase semne de orice fel, și cu atât mai mult în cărți, ca să se adăposetească de judecata celor care vin.

Și-ntr-adevăr cei care vin îi judecă, ba pe baza semnelor pe care le-au lăsat, ba prin tocmai lipsa lor. Pe unii îi enervează rândurile subliniate, simt că ele îi încorsetează și le răpesc experiența. Alții însă se bucură de ele, fiindcă le dau sentimentul că așa ajung să îl cunoască și să stea de vorbă cu cititorul de dinainte. Semnele îi ajută să separe ideile de text și gândurile de pagină, de aceea unii le caută chiar cu nerăbdare. Până la urmă, să judeci, să ignori sau să folosești experiența celor de dinaintea ta rămân alegeri dificile în general, nu numai când vine vorba de cărțile pe care le citești.

La fel, o alegere grea e să lași un semn sau să fii discret în trecerea ta prin cărți și prin lume, fiindcă nu e ușor să-ți asumi răspunderea pentru ce vor gândi cei de după tine. Realitatea este însă că lăsăm urme chiar și nefăcând nimic. Sau mai ales atunci.

Articol publicat în 24 FUN.

Din papucii tăi actuali, unele idei pot părea absurde, îmi dau seama. Dar, dacă ieși din ei pentru o seară și te privești, se vor întâmpla două lucruri interesante. Mai întâi o să-ți dai seama că ești puțin mai mic decât credeai. Apoi o să capeți curajul de a te gândi la câteva lucruri absurde.

Te-ai putea gândi să schimbi orașul dacă aici nu mai ești capabil să faci nimic interesant. Să schimbi biroul dacă ți-a ajuns, să nu mai plătești rata dacă ai probleme cu băncile, să schimbi fata dacă ea te face să stai pe loc ca om, ca suflet. Să-ți schimbi freza. Să-ți schimb țara, nu neapărat cu ea însăși, ci măcar cu alta. Să-ți schimbi cariera. Stilul. Programul. Prietenii plictisitori. Să-ți schimbi planul. Obiceiurile.

A spus Aristotel acum câteva zile (860.000, mai exact) că cel mai bine e să păstrăm calea de mijloc. Toată omenirea i-a dat dreptate, nu neapărat fiindcă așa era mai bine, ci pentru că așa era mai simplu. Facem toți oricum asta, iar ani mai târziu ne trezim suprinși că n-am făcut nimic ieșit din comun.

Complicat nu-mi pare să păstrezi calea de mijloc, ci să renunți definitiv la câte ceva. Complicat e să te dezechilibrezi și să-ți păstrezi dezechilibrul în linie dreaptă până la sfârșit. Complicat e să folosești energia asta cinetică a dezechilibrului pentru a merge mereu și mereu mai departe.

Articol publicat în 24 FUN.

Unii, mai romantici, își văd propria cădere în căderea fulgilor. Alții văd doar un prilej de a face oameni de zăpadă. Poate că și unii și alții au dreptate. Poate că iarna vine numai ca să ne-aducă aminte că vremea trece, dar că avem încă timp să construim ceva nou, ceva frumos, ceva de la zero.

A fost un an bun sau nu, contează mai puțin. Oricum timpul de rostogolește înainte, ca un bulgăre de zăpadă coborând din munte și care se oprește numai când a devenit prea mare, prea mult. De aceea nu-ncetăm niciodată să facem planuri, să ne promitem că vom renunța la tot ce ne face rău și să ne găsim noi țeluri care să ne umple retinele de lumină.

Gândul și fapta nu mai sunt însă legate azi ca odinioară, când omenirea știa că și păcatul și facerea de bine puteau prinde viață atât făcându-le, când și gândindu-le pur și simplu. Gândul și fapta erau egale cândva, în vremuri când Biblia nu era numai o carte neagră-ntr-o firidă.

Lucrurile s-au complicat, de la gând la faptă e acum o cale lungă. Gândul încă e un proces simplu, dar scânteia lui e prea mică să ne mai aprindă azi focurile. Azi ne-aprindem mai greu pentru că niciun om nu mai e într-un singur loc, ci fiecare suntem împrăștiați într-o lume plină de oportunități-capcană.

Gândul nu mai prinde azi formă instantaneu, dar încă putem folosi ninsorile și sărbătorile să ne strângem pe noi înșine laolaltă. Și-atunci ne vom putea aprinde într-o singură clipă, cu scânteia unui singur gând.

Articol publicat în 24 FUN.

Chestiunile astea cotidiene au venit mereu una după alta și ne-au ținut tot timpul în priză. Am devenit cu toții foarte ocupați. La un moment dat era chiar de prost-gust să nu fii ocupat.

Cineva mai înțelept s-a ridicat apoi și ne-a vorbit despre focus. Părea un concept simplu, plus că era și ușor de reținut. Am stabilit că focus-ul e calea sigură către succes și că tot ce avem de făcut este să ne ierarhizăm activitățile în ordinea importanței lor, ca totul să fie bine.

Apoi, după ceva timp, când am observat că treaba cu prioritizarea nu ne prea iese, ne-am decis să adoptăm o nouă religie, numită (puțin mai complicat, dar ce mai contează, atât timp cât își face treaba?) multitasking. Nu puteam fi supărați pe noi înșine de vreme ce puteam dovedi oricând că suntem bine intenționați, așa că multitasking-ul a devenit repede cel mai bun prieten al nostru. Ne predispunea la erori, dar ele nu erau ale noastre, ci ale sistemului, ale conceptului în sine. Perfect.

Doar că, ușor-ușor, cotidianul a încetat să se mai refere la zile și a început să însemne ani întregi. Pentru unii dintre noi, cotidian înseamnă deja viața întreagă. Nu ne-amintim cum a început și nici sfârșitul lui nu se vede prea clar la orizont.

Focus-ul și multitasking-ul au eșuat lamentabil în lupta cu probleme arzătoare de zi cu zi. Dar am o idee: hai să batem cotidianul  cu armele lui. Hai să ne transformăm pe noi înșine, ambițiile și aspirațiile noastre, în probleme cotidiene.

Articol publicat în 24 FUN.

Poate că ăsta n-o să vă placă, dar l-am publicat deja în 24 FUN.

Nu ne mai prea iese chestia aia cu civilizația în ultima vreme, cred că ați remarcat și voi. Dacă o ținem tot așa, o pierdem și pe asta și-atunci cu ce rămâne să ne mai dăm mari în fața bucureștenilor și a moldovenilor?

Seara, în drum spre casă, o feerie de țigări fumegânde coboară din mașini, într-o demonstrație a înaltelor culmi de eleganță pe care le-am atins. În week-end, plimbările în jurul lacurilor noastre ne-aduc în timpane zvonuri de boboci de rață și manele răsunând din iPhone-urile liceenilor de azi, cârmuitorii noștri de mâine. Alături, familii fericite ca-n reclame privesc cu interes științific undele pe care le provoacă în lac semințele aruncate cu mult stil, direct dintre dinți, de capul familiei, în timp ce copiii îl privesc cu invidie, ofticați că ei nu pot încă scuipa așa departe.

Cozile de la Electrica au formă romboidală. Ar fi pătrate dacă n-ar fi câțiva fraieri care insistă să le facă oarecum ascuțite. Bătrânii, bineînțeles, au tot dreptul să se bage în față fără să-ți spună măcar un cuvânt, doar ei au trecut prin atâtea în viață, pe când tu ești un golan, fără îndoială.

Am fost și la meci zilele trecute. O splendoare. Sigur, fotbal spectacol: simulări la fiecare 5 minute, câte măcar 50 de centimetri furați la fiecare corner executat de pe partea opusă tușierului, copii de mingi care întârzie jocul când echipa locală e în avantaj, trageri ridicole de timp și un total de aproape 6 șuturi pe poartă. Vestea bună e că și-a făcut Clujul galerie în toată regula. Acum putem și noi, în sfârșit, să începem meciul cu tradiționalele urări pentru echipa adversă. Vom cânta și pentru ai noștri, dar mai târziu, avem priorități de urmărit. Avem galerie adevărată, putem în sfârșit trimite acum o echipă de intervenție să-i bată pe ăilalți, needucații care înjură pe stadion.

Se spune că valoarea unei echipe e dată de cei mai puțin performanți oameni ai săi.  Dacă legea asta se transferă și în social, avem o problemă serioasă fiindcă cei mai bădărani dintre ai noștri sunt exact la fel de bădărani ca bădăranii lor. Dragii mei, hai să fim mai atenți, fiindcă demult nu mai suntem o oază de bun simț.

Articol publicat în 24 FUN.

„A vorbi cu cuvintele tale” e o expresie care trece prin viețile noastre nebăgată în seamă. Păcat, fiind adevărul e că în orice subiect ești mai convingător dacă vorbești ca un om normal, dacă vorbești ca tine însuți.

Am început de la o vreme să nu ne mai mulțumim cu gândurile și cu vorbele noastre, crezând că succesul se obține numai dacă limbajul ne e prețios. Când suntem la o întâlnire de business ne schimonosim gurile cu cuvinte mari, formale, care ne ies dintre buze odată cu orice urmă de personalitate proprie. Când cunoaștem pe cineva și vrem să-i creăm o impresie de neșters despre noi începem să scotocim prin sertarul cu cuvinte pe care nu prea le folosim, pentru că nu prea ne reprezintă.

Și nu numai cuvintele sunt problema, ci și faptul că noi înșine facem eforturi în fiecare clipă să nu fim noi. Gândurile nu ne mai aparțin, sunt parcă ale unora care ne conjură să fim ca ei și ne sădesc în minte idei care nu sunt ale noastre și care nu ne plac. „Vorbește gura fără noi”, cum spune o altă expresie la care n-am stat niciodată să ne gândim cu-adevărat.

Între suflet și cuvinte e însă o legătură de oțel. Cuvintele pot fi salvarea noastră fiindcă ele, atunci când se adună literă cu literă din mintea noastră, ne pun o pecete asupra gândurilor. Fiindcă vorbele, tratate cu răspundere, ne pot trage după ele. Fiindcă gândurile vin cu zecile de mii și pleacă tot așa, pe când cuvântul e o sită care le cerne pe cele trecătoare de celelalte.

La marginea cuvintelor se află ceva miraculos, dar numai dacă îi îngăduim să existe. La marginea cuvintelor, undeva între coala de hârtie și scrisul de pe pagină, undeva între sunet și urechea noastră, la marginea cuvintelor suntem noi înșine. Mai curați și mai adevărați decât în închipuirea noastră pentru că, spre deosebire de gânduri, cuvintele pot deveni verdicte, pot deveni promisiuni.

Să vorbim deci, dar cu cuvintele noastre. Să vorbim cu tot cu noi.

Articol publicat în 24 FUN.

Ba e frig, ba e cald. Avem din nou o toamnă nehotărâtă ca o idee venită într-un moment nepotrivit. Ba plouă, ba stă – umplându-ne și golindu-ne sufletele de melancolie, invers decât indică barometrele. Poate că la școală ne-au învățat altceva, dar motivul real pentru care frunzele nu cad toate odată, iar seara nu vine dintr-odată la ora patru e că toamna știe că nu ne plac schimbările bruște.

Recunosc că de la o vreme am tot ratat momentul când cocorii pleacă în țările calde. Altădată îi vedeam an de an cum alergau pe străzile lor neînțelese din ceruri în timp ce noi îi urmăream, parcă în oglindă, pe aleile din cartier, până ne trezeam în fața vreunei case sau vreunui copac pe care nu le mai văzusem până atunci.

În toamnele astea adulte însă nu mai zboară parcă niciun cocor. Astăzi ne pleacă anul de până acum, cu zilele lui lungi și cu energiile lui neînțelese, de care ne-am arătat din nou neinteresați. Ne pleacă speranțele pe care n-am reușit să le încarnăm peste vară.

Toamna asta ne golește sufletele și ni le pregătește pentru începuturi noi, așa că tristețile nu mai au cu ce se hrăni și pleacă și ele. Ne pleacă și regretele, iar noi rămânem cu gânduri proaspete, timide la început, țopăind ca o niște vrăbii mărunte, vesele și nepretențioase. Apoi gândurile cresc, devin planuri, unele acțiuni, altele obiceiuri, altele nimic. Pe unele le păstrăm cu noi peste iernile care vin, iar pe altele le trimitem în fiecare toamnă în țările calde, sperând că să nu se mai întoarcă.

Unele o să revină fără să le băgăm de seamă și-o să-și vadă de treabă fără să ne deranjeze până toamna viitoare, ca s-o ia apoi de la capăt. Dacă stau bine să mă gândesc, așa era și cu cocorii: nimeni nu-i vedea niciodată venind, puțini le simțeau prezența peste an și numai plecarea lor era un eveniment cu tam-tam. La fel, gălăgioase în sufletele noastre îmi par a fi numai gândurile care ne supără. Celelalte se instalează în liniște și n-au parte decât rar de atenția noastră. Să promitem, propun, că primăvara viitoare vom pândi cocorii venind și gândurile noastre cele mai îndrăznețe adunându-se.

Articol publicat în 24 FUN.

Vârsta nu e virtute, domnule mai în vârstă decât mine, care nu-ți mai încapi în pene de-atâta experiență și care îmi vorbești ca și cum ai stăpâni toate marile mistere ale lumii. Vârsta nu e o circumstanță atenuantă ca tu să te porți ca un bădăran, să nu-mi dai voie să vorbesc și să mă privești de sus fără să mă cunoști.

Dacă ai trecut prin mai multe, dacă ai citit mai multe, învață-mă ceva, nu-mi da lecții. Nu-mi spune că ce fac și ce gândesc eu acum e inutil, că o să văd eu, c-o să ajung la vorbele tale. Știi că o să le fac și că o să le gândesc oricum, mai bine arată-ți înțelepciunea ajutându-mă să învăț din ele și nu plasându-te într-o așteptare mioritică, într-o comtemplare dulce a erorilor mele, care, întâmplându-se și dându-ți dreptate, nu vor face altceva decât să-ți hrănească superioara înțelegere asupra vieții, care nu aduce nimănui niciun folos.

Vârsta nu e o virtute, îmi spun și mie. Simplul fapt că sunt tânăr nu-mi aduce nicio garanție, nu-mi prezice dreptatea și, cu atât mai puțin, succesul. Să spun că lumea s-a schimbat, iar eu eram aici când s-a întâmplat asta, pe când cei mai în vârstă nu, e de o superficialitate care ar trebui să mă înfricoșeze. Lumea nu se schimbă în esențe, ci numai în forme și nicidecum viața nu ne împarte în contemporani și fumați, ca eu să am pur și simplu dreptate și tu nu.

A fi tânăr îmi aduce numai atuul timpului, nici ăsta sigur, așa cum ție vârsta îți aduce numai atuul experienței, discutabilă și ea. Vârsta, ca și faima sau averea, sunt fapte, nu virtuți. Ele devin virtuți numai atunci când sunt bine folosite.

De aceea, domnule atotștiutor, în vârstă sau de-o seamă cu mine, nu mă interesezi. Între a sta de vorbă cu tine, care vorbești numai ca să ai dreptate, și a citi o revistă de filosofie sau de trenduri prefer a doua opțiune, fiindcă vine în culori.

Articol publicat în 24 FUN.

Văd cum ne apucă disperarea. Cum ne cuprinde gândul că n-are sens să ne mai zbatem, că nu valoarea reală dictează, ci moștenirea și grosimea obrazului. Văd că rămânem dezarmați în fața mediocrității și a penibilului, a nimicului care umple statistici, bloguri și canapele tigrate în fața televizoarelor.

Văd toate astea și cred că avem dreptate să fim supărați. Idolii românilor sunt inculți și au nume de parizer, sunt țopârlani pur și simplu, cu nimic nobil în vorbă, în comportament și, cu atât mai puțin, în sânge. În sprijinul brandului național de turism proaspăt lansat, români veseli umplu cu grătare luncile râurilor, poalele pădurilor și vârfurile munților din patrimoniul național: românce pântecoase, obligatoriu la tricou cu buricul gol; români melomani, obligatoriu cu întredeschiderea feselor la vedere. Avem dreptate să fim supărați.

N-avem însă dreptate să capitulăm. Lumea n-a fost altădată mai bună, mai civilizată, mai plină de bun simț. Au existat mereu cântări comerciale, versuri proaste și scriitori de doi bani. Au existat dintotdeauna proști cu priză la mulțime și țopârlani plini de bani care au înclinat pământul înspre ei. Toate astea s-au întâmplat și se întâmplă peste tot, nu doar în România. În definitiv, ignoranța nu știe geografie, așa cum nici istorie nu știe.

N-avem dreptate să capitulăm. Are sens să cultivăm în continuare bunul simț. Are sens să căutăm valoarea, are sens să ne aducem contribuția. Lumea noastră nu e așa de ieri de azi, iar valorile adevărate au răzbit printr-o antichitate plină ochi de sălbatici, însă dominată de gânditori, și printr-un ev mediu duhnind a plebe, dar condus de oameni de știință. Să fim siguri că și din lumea modernă tot rațiunea va ieși învingătoare. Are sens să gândim în continuare, nu vă opriți, vă rog. Are sens.

Articol publicat în 24 FUN.

Artistul și publicul sunt doi liceeni nătângi care se iubesc în taină, magnetic și lipsiți de speranță. Suferă unul de lipsa altuia, dar se caută numai în gând și numai când visează. Se privesc pe ascuns, aburind fereastra cu oftaturi neputincioase. Din când în când își lasă bilețele în bancă sau câte o floare roșie, de sorginte necunoscută.

Nu există artist care să nu-și propună să schimbe lumea, nici public care să nu-și promită că se va cultiva prin artă. În timp însă ambii își uită promisiunile, încărcați de balastul vieții cotidiene. Devin, și unii și alții, egoiști, încep să nege că au nu numai șansa, ci și datoria de a face ceva unii pentru ceilalți.

Ușor-ușor, public și artiști deopotrivă urcă baricada singurătății convingându-se că nu au nevoie unul de altul, că arta rămâne artă indiferent că există sau nu cineva care să o privească în ochi. Convingându-se că-și pot crește sufletul și fără să ceară ajutorul cuiva care să li-l stârnească.

Dacă vreunul și-ar asuma responsabilitatea, dacă vreunul ar avea inițiativa, viața amândurora s-ar schimba. Tot ce și-au imaginat vreodată unul despre altul s-ar putea dovedi în sfârșit adevărat. Sau, chiar mai bine pentru nevoia sufletelor lor de a se autoconsuma, tot ce și-au închipuit vreodată s-ar putea dovedi a fi o mare dezamăgire.

Dar lipsa unor astfel de certitudini e chiar ceea ce îi ține în viață ca public și ca artiști. Durerea asta plăcută, șansa asta de a te putea tângui ca o victimă, suferința clamată în văzul lumii, astea sunt lucrurile care le hrănesc amândurora spiritele. De aceea artiștii și publicul vor rămâne mereu copii, mereu supărăcioși, mereu nedreptățiți. De aceea ei se vor iubi întotdeauna magnetic, dar numai în taină și numai lipsiți de speranță.