La început „de ce?” îi inoportunează pe părinți, apoi pe profesori, ție producându-ți chiar o oarecare satisfacție atunci când îi lasă fără replică. Apoi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, „de ce?” se întoarce împotriva ta, punându-te în imposibilitatea de a-ți justifica greșelile în fața altora și aducându-ți note proaste la lucrările de control. Apoi – peste ani – rămâneți singuri, tu și combativa întrebare, fără să te poți opri din a o testa pe tine însuți și fără să-i poți răspunde cu ușurință.

Mai avem cu toții în comun, pe lângă „de ce?”, alte câteva zeci sau poate sute de întrebări. Ce vreau? Ce să aleg? Cum să fac? Cine sunt? Cine ești? E prea devreme? E bine? Să renunț? E prea târziu? Să rezist? La ce sunt bun? Cum să aleg? Să mai aștept? E prea mult? O să pot? Încotro? Și acum? Întrebările sunt de fiecare dată aceleași. I-am auzit pe alții, înaintea noastră, punându-și-le și îi vedem pe alții, după noi, frământați de aceleași necunoscute. Răspunsurile vin însă în forme diferite pentru fiecare sau nu mai ajung deloc, după caz.

Ceva au însă și răspunsurile în comun: pe toate cele pe care le primim le primim acasă. Vorba lui George Moore: batem lumea-n lung și-n lat căutând ce ne lipsește și-apoi ne-ntoarcem acasă ca să aflăm ce căutam de fapt. Pare simplu, dar nu e. Nu e pentru „acasă„ poate fi orice: un loc, o amintire, un om, o casă, o idee. „Acasă” e el însuși o întrebare.

Mă mai întorc la Darabani din când în când, cât pot de des. Aerul de acasă îţi umple cel mai bine nările şi te duce, într-o secundă, cu zeci de ani înapoi. Te duce într-o vreme când priveai ca la o minune la părul cărunt al bunicilor, fiindcă tu nu văzusei încă aşa ceva la tine acasă. Au trecut anii gâlgâind cu nerăbdare şi ne-au adus aici, de unde privim cu inima împărţită în două.

Mai întâi, între bucuria că părinţii tăi ţi-au fost părinţi şi regretul că nu au putut fi parte din gaşca ta de prieteni la cataramă. Dintr-aceia cu care să te ştii din copilărie până la sfârşit, din aceia cu care să îmbătrâneşti odată.

Apoi, între fericirea de a fi “om mare”, cu pasiunile şi ambiţiile tale, şi regretul pentru vremurile în care nu trebuia să ai fericirea asta.

Între timp, acestui acasă i se mai adună, rând pe rând, altele. Toate fără cod poştal, toate în sufletul tău. Acasă – acolo unde te strângeai cu prietenii din liceu. Acasă – sala de baschet unde făceai antrenamente cu mingi colţuroase, pe care, ca să ajungi un superstar local, trebuia să le mânuieşti fără să le priveşti. Acasă – cu prietenii din facultate sau din organizaţia de studenţi care ţi-a schimbat viaţa. Acasă – cu trupa de şoc alături de care schimbi lumea, zi de zi, în firma ta sau la locul tău de muncă.

Acasă e unde iubeşti cu tot ce eşti. Acasă e cu Rada, oriunde. Acasă e cu prietenii din Bucureşti şi cu cei de la seara de boardgame-uri. Acasă e un loc în mintea ta, un loc dezordonat, încărcat cu vechituri romantice peste care aşezi, în fiecare moment, gânduri noi şi fotografii fără moarte.

Scris mai târziu: Ca un făcut, cei de acasă şi-au amintit azi de mine, într-un mod surprinzător.