Să intri între paginile unei cărți e o transformare miraculoasă. Uneori devii spectator activ, martor al unor vremuri care îți regretă parcă lipsa în timp ce se aștern pe hârtie. Alteori cititul te face simplu contemplator, tăcut, discret, așezat în umbra unor scaune mari, dispuse concentric, pe distanțe de zeci sau sute de ani, în jurul literelor cărții pe care o citești.

Și, câteodată, cufundarea într-o carte îți arată simțuri noi și noi puteri, necunoscute până atunci, dar ale tale dintotdeauna. Undeva între hârtie și litere te găsești așa cum nu-ndrăznești să fii. Te miri, te mândrești și te rușinezi într-aceeași secundă de frumusețea gândurilor, a puterilor și-a dorințelor tale, întocmai ca o tânără fără meteahnă dezbracată în fața unui orb. Ești neîndemânatic. Nu știi ce să faci cu mâinile tale și cu mintea ta, nu știi dacă să le pui în mișcare sau dacă să-ți acoperi cu ele personalitatea.

Ca o fată frumoasă, goală în fața unui orb, te simți atunci când pui cartea înapoi în raft, neștiind ce să faci cu gândurile tale și cu privirea. La fel, în fața noului și a mult-visatului din viață simți bucuria de a le avea la îndemână și stânjeneala de a nu te arăta cumva prea gol, prea dezbrăcat de învelișuri, prea așa cum ești.

A citi e a trăi la scara 1:200.000. Am făcut și niște calcule pentru asta, să nu crezi că nu-i adevărat. Dacă citești o carte în trei ore și ceva, într-o viață poți citi cel mult vreo două sute de mii. Fiecare dintre cărți e o mică viață cu care nu știi ce să faci. Pentru mulți aceste vieți mignone, trăite una după altă și cu tot mai multă înțelepciune, sunt izvorul ideilor din viața cealaltă, ceva mai mare, de dincolo de raft. Însă pentru alții viețile cele mici și cele mari n-au nicio legătură.

Tot în copilărie am găsit pe biroul din bibliotecă câteva pagini cu poezii. Le-am citit și nu mi-am ascuns niciun moment nemulțumirea. V-am mai povestit.

[...] erau un fel de poezii, dar foarte ciudate. Fiecare poezie avea trei strofe, nu existau puncte și nici virgule, iar versurile începeau fiecare cu literă mică. Am emis o judecată (vă amintiți, în biblioteca tatei am simțit mereu nevoia să fiu un om serios): „Nu-mi plac versurile astea. Sunt pline de greșeli de punctuație și nici măcar nu rimează. Cine le-a scris?”. „Eu le-am scris”, mi-a spus tata. „Se numesc versuri albe.” Atunci și așa am pătruns și eu în era poeziei contemporane.

Ce nu v-am spus e că, întâmplător, tata nu a mai publicat apoi nicio carte în următorii 12 ani. Critica mea se pare că l-a demobilizat.

Peste ani versurile s-au adunat. Și tot fără rimă și cu prea puține semne de punctuație în continuare. De curând, s-a întâmplat ca cele mai recente manuscrise ale tatei să fie publicate de două edituri clujene (Limes și Dacia XXI), în aceeași vară. Lansarea celor două cărți va avea loc mâine la Cluj, în Bastionul Croitorilor.

Pentru că am cunoscut destui iubitori de poezie pe internet, am rezervat trei locuri la evenimentul de mâine pentru aceia care ar dori să ia parte la el. La lansare vor participa 40 de oameni din lumea literară clujeană, reprezentanți mass-media și iubitori de poezie.

Totul se întâmplă într-o oră, o oră și jumătate, începând cu ora 13:00. Poetul clujean Mircea Petean și Sandra Cibicenco, reprezentanta editurii Dacia XXI, vor face scurte prezentări ale celor două cărți lansate mâine. În încheiere, tata va spune și el câteva cuvinte și va citi câteva poeme. Pentru final avem și un vin din Moldova, care merge numai bine cu poezia.

Cei interesați să participe la evenimentul de mâine sunt rugați să-mi scrie un mail sau să-mi lase un comentariu.

Am început să citesc cartea pentru că mi-era dor de ceva ușor, iar o biografie părea să fie exact ce căutam. Mă așteptam să descopăr amănunte inedite despre viața, despre personalitatea și, mai ales, despre reacțiile lui Steve Jobs. La acest capitol Elliot însă n-a reușit să mă surprindă cu nimic: a reluat istoria celor mai importante momente din viața șefului de la Apple și mi-a dat senzația că nu citesc altceva decât un foarte lung articol despre Steve Jobs într-o revistă de afaceri.

Salvarea însă a venit de unde mă așteptam mai puțin. Elliot alocă cel puțin un sfert din carte detalierii viziunii lui Steve Jobs asupra managementului unei companii. Deși nici nu-mi trecea prin cap că voi altceva decât istorii personale în acest volum, m-am trezit cu o lecție de management strecurată abil printre bornele poveștii. Măcar pentru asta și merită să citiți cartea (iar dacă nu sunteți atât de la curent cu biografia lui Jobs pe cât eram eu, atunci merită cu atât mai mult).

Lecția de management despre care vorbeam are tema „rolul produsului într-o companie”, iar teza pe care vrea Elliot să ne-o vândă e că produsul (nu profitul, nu cota de piață, nu oamenii, nu marketingul), produsul e cel mai important. E drept, e ușor să fim tentați să-l credem dacă ne amintim că Apple (organizația-model centrată pe produs) e compania căreia a avut nevoie de cel mai puțin timp ca să ajungă în Forbes 500.

În firmele la crearea și dezvoltarea cărora am luat parte am pus întotdeauna în prim-plan, instictiv, calitatea produselor (mai degrabă calitatea experienței pe care clientul o are cu produsele). Asta a fost cheia tuturor succeselor noastre, dar și salvarea în cazurile când nu am reușit să livrăm rezultatele așteptate (atunci clienții au fost dispuși să treacă cu vederea sau să aibă răbdare, pentru că experiența de utilizare a fost cel puțin plăcută, deși ineficace).

La finalul cărții, după ce Elliot își încheie studiul de caz privind organizarea unei companii în jurul produsului (e vorba de istoria Jobs/Apple, desigur), rămân cu o întrebare care o să mă urmărească probabil o vreme în tot ceea ce fac: n-ar fi oare mai bine ca în loc de „preocupați de produs” să devenim cu toții „obsedați de produs”?

„Primul draft se scrie cu inima, corecturile se fac cu creierul” sau „a face din scris un proiect nu poate ieși bine” sunt câteva din părerile personajului lui Connery, care a publicat o carte de mare succes în tinerețe, după care s-a oprit în mod misterios. Nu din scris, ci doar din publicat. M-am întrebat mereu din ce trăiesc oamenii ca el în viața reală, dar bănuiesc că exact faptul că ei nu-și pun întrebarea asta la fel de des ca mine și îi face atât de buni în ceea ce fac.

Oricum, filmul m-a făcut curios, vreau să mai arunc câteva priviri asupra subiectului. Și, înainte să-i iau la rând pe scriitorii din apropierea mea, o modalitate mai simplă de cercetare este să văd și alte filme despre „a scrie”. În cel mai rău caz, va fi o pierdere de vreme infinit mai interesantă decât activitatea intensă de pe rețele sociale.

Nu demult am mai văzut, din aceeași categorie, Oscar Wilde și Barton Fink, le recomand. La o căutare rapidă pe net, se pare că The Singing Detective, Wonder Boys și Factotum sunt de văzut. O grămadă de alte filme recomandate mai sunt aici, aici, aici, aici și aici, iar lista de filme despre „writers & writing” de pe Amazon are 25 de itemi.

Dacă ați văzut deja unele dintre filmele de mai sus sau altele, necuprinse în liste dar pe aceeași temă, aș începe vizionările cu recomandările voastre. Și poate nu numai eu, ci și alți amatori de scris și de citit.

Unii nu-și dau seama că semnele lor vor schimba cartea pentru cei care o citesc după ei, alții chiar asta își doresc. Sunt și oameni care se străduiesc să lase cărțile intacte, vrând ca cei de după ei să se poată bucura de ele așa cum sunt, iar gândurile lor să poată fi libere pentru totdeauna. Alții se feresc să lase semne de orice fel, și cu atât mai mult în cărți, ca să se adăposetească de judecata celor care vin.

Și-ntr-adevăr cei care vin îi judecă, ba pe baza semnelor pe care le-au lăsat, ba prin tocmai lipsa lor. Pe unii îi enervează rândurile subliniate, simt că ele îi încorsetează și le răpesc experiența. Alții însă se bucură de ele, fiindcă le dau sentimentul că așa ajung să îl cunoască și să stea de vorbă cu cititorul de dinainte. Semnele îi ajută să separe ideile de text și gândurile de pagină, de aceea unii le caută chiar cu nerăbdare. Până la urmă, să judeci, să ignori sau să folosești experiența celor de dinaintea ta rămân alegeri dificile în general, nu numai când vine vorba de cărțile pe care le citești.

La fel, o alegere grea e să lași un semn sau să fii discret în trecerea ta prin cărți și prin lume, fiindcă nu e ușor să-ți asumi răspunderea pentru ce vor gândi cei de după tine. Realitatea este însă că lăsăm urme chiar și nefăcând nimic. Sau mai ales atunci.

Articol publicat în 24 FUN.

Îmi aduc aminte că în copilărie îmi stabilisem regula să citesc cel puțin două ore pe zi. E drept, s-ar putea ca asta să fie o amintire închipuită, iar regula să-mi fi fost de fapt stabilită de mama sau de tata. Nu-mi amintesc prea multe cărți din ce citeam pe-atunci. Majoritatea erau din bibliografia de la școală, probabil, iar unele erau recomandate de tata. Avea convingerea că nu mă poate considera om serios dacă nu citesc și eu din cărțile din biblioteca lui, așa că îi ceream cărți „bune pentru mine”.

Am citit Robin Hood, Cei trei muschetari și După douăzeci de ani. La școală făceam numai rusa pe atunci, engleza și franceza mea se rezumau la Ai lov iu și Soasanc soasanc santimetrî. Îmi amintesc că, din cauza asta, erau câteva nume de personaje de-ale lui Gilbert sau Dumas pe care mă mulțumeam să le identific vizual, după înșiruirea de litere, fiindcă oricum nu le puteam citi. Amintirile din copilărie ale lui Creangă nu mi-au plăcut. Vroiam ceva cu eroi, cu legende. Eusebiu Camilar, prin urmare, mi-a mers drept la suflet cu Povestirile eroice.

De mai demult, dinainte de clasa I, țin minte un almanah umoristic din care mi-a rămas, din motive de neînțeles, o glumă cu tentă erotică. Tot înainte să merg la școală am lecturat atent abecedarul, care m-a marcat prin brutalitatea unei poezii (citez din memorie): „Cu clăbuc mă spăl / Și cu apă rece / [...] / Și ce dacă somnul / Nu vrea ca să plece / Eu, dacă mă spăl, / Sunt vioi cât zece”. Treaba asta mi s-a părut foarte crudă și m-a înfricoșat, mai ales că mama (lângă ea am învățat să citesc poezia asta) mi-a explicat că din toamnă trebuie să mă trezesc în fiecare zi de la șapte ca să ajung la timp la școală.

Prima mea amintire cu litere e însă legată de Furnica și porumbița lui Tolstoi. Cred că a fost prima carte „serioasă” pentru mine și pentru fratele meu (La mulți ani!). Acum, când mă gândesc, mi se pare nepotrivit să-i înveți pe copii despre vendetă (era acolo o fabulă cu vulpea care l-a invitat pe cocostârc în vizită și i-a servit ciorba într-o farfurie plată după care, ca să se răzbune, cocostârcul a chemat-o și el pe vulpe în vizită și i-a oferit ciorbă într-o vază de flori sau în ceva asemănător). Dar despre Tolstoi cu altă ocazie.

Interesant e că de Furnica și porumbița se leagă și una dintre primele mele amintiri de orice fel: tata ne citea din carte în unele seri și ilustrațiile parcă începeau să se miște, atât de aproape ne părea totul.

O altă amintire veche legată de lecturi, și cu asta vă dau cuvântul, e una legată de poezie. Aveam 8-9 ani și am găsit în bibliotecă, pe birou, niște foi A4. Pe fiecare erau un fel de poezii, dar foarte ciudate. Fiecare poezie avea trei strofe, nu existau puncte și nici virgule, iar versurile începeau fiecare cu literă mică. Am emis o judecată (vă amintiți, în biblioteca tatei am simțit mereu nevoia să fiu un om serios): „Nu-mi plac versurile astea. Sunt pline de greșeli de punctuație și nici măcar nu rimează. Cine le-a scris?”. „Eu le-am scris”, mi-a spus tata. „Se numesc versuri albe.” Atunci și așa am pătruns și eu în era poeziei contemporane.

Nu e genul de articole cu care v-am obișnuit aici, dar mi-a făcut mare plăcere să îl scriu. Scrieți și voi despre primele voastre cărți, pe bloguri sau aici, în comentarii, sau măcar gândiți-vă la ele. Exercițiul ăsta vă va pune un zâmbet în colțul gurii și un nod în piept, plăcut și de multă vreme uitat.

Articol publicat în 24 FUN.

Intru abrupt în subiect, bine? Am numai vreo mie cinci sute de semne, te rog să mă înţelegi.

Vreau să te provoc să scrii. Să intri într-un proiect mare şi ambiţios. Dacă ai un blog, vreau să te provoc să scrii mai bine. Dacă n-ai, să te provoc să-ţi faci. Vreau să te inspitesc, să te zgândărăsc. Vreau să-ţi spun că ar trebui să ai curajul să scrii o carte.

Dacă subiectele tale nu sunt mondenităţi de doi bani, preluări la modă sau relatări insipide ale unei vieţi neinteresante, a scrie e un exerciţiu extrem de puternic. Încearcă să scrii un articol şi va trebui să gândeşti. Încearcă să-l publici şi va trebui să te asiguri că lumea o să-l înţeleagă. Va trebui să fii foarte sigur de părerile tale.

Sau încearcă să scrii o carte. Nici măcar nu va trebui să o publici, doar propune-ţi să o scrii. A scrie o carte e un proiect îndeajuns de complicat încât să te pună în dificultate. Nu e vorba despre gramatică şi stil. Nu e vorba de formă, ci de fond, de conţinut: indiferent ce temă ar avea cartea ta,  vei pune pe hârtie bucăţi mari din tine. A scrie presupune să-ţi faci ordine în minte şi în suflet. Apoi, îţi trebuie curaj să-ţi treci gândurile treci pe hârtie, ca pe un angajament pe care îl iei faţă de propria persoană, ca pe o constatare a ceea ce eşti. Şi îţi trebuie ambiţie, multă ambiţie, să duci proiectul până la capăt.

A scrie te provoacă să gândeşti, să ai aspiraţii, să fii devotat, să rezişti. Apucă-te de scris, aşterne-te pe hârtie, chiar dacă n-o să afle nimeni în afară de tine.

Articol publicat în 24 FUN.

Vreau să fac rost de 3 ore în plus în fiecare zi.

Aşa aş putea de exemplu să mă apuc de scris, sau aş putea face sport în fiecare seară. Aş putea chiar să mă plimb de nebun pe străzi pe care n-am mai fost niciodată sau aş putea să-mi reamenajez în sfârşit sufrageria. Aş putea să lucrez la nişte proiecţele de suflet, de care n-am nevoie să afle lumea, dar prin care să fiu de folos cuiva.

Aş putea folosi măcar una din cele trei ore pentru citit. Aşa aş citi măcar vreo 50 de pagini pe zi. Adică măcar o carte pe săptămână şi patru în fiecare lună. Sau, dacă aş citi mai repede şi trei ore pe zi, nu una, aş termina 20 de cărți în fiecare lună.

O altă variantă ar fi să mă întâlnesc în orele astea, măcar o dată pe săptămână, cu prietenii. Aş avea cu cine, fiindcă am vreo 10-20 de prieteni în oraş, oameni pe care îi consideram apropiaţi acum câţiva ani, dar cu care nu m-am mai văzut în ultima vreme decât întâmplător. Aş putea vorbi cu ei vrute şi nevrute, despre ei, despre mine, despre vieţile noastre, despre politică, despre fotbal, despre pasiuni, despre probleme, despre viitor.

Cu trei ore în plus în fiecare zi, aş fi mai odihnit, mai cult şi mai prietenos. Mi-aş trage seva din cărţi şi nu din ştiri, din prieteni şi nu din reţele sociale. Aş face lucruri utile mie sau altora, lucruri mărunte sau mari de care să fiu mândru.

Mă rog, gata pentru azi, trebuie să plec. Începe Big Brother la televizor şi trebuie să şi intru puțin pe internet. N-ar trebui să-mi ia mai mult de trei ore în total.

Azi am simţit nevoia să citesc o carte mai veche, înainte să mă apuc de treabă. Prin urmare, am bifat prima carte citită la birou, după 3 ani de antreprenoriat. Am găsit câteva lucruri foarte interesante şi le-am trecut mai jos.

O recomand cu căldură, cu menţiunea că trebuie să faceţi abstracţie de unele realităţi descrise în carte şi care se potrivesc anilor 80. Se numeşte “Poziţionarea – lupta pentru un loc în mintea ta”, e scrisă de Al Ries şi Jack Trout şi a apărut la Brandbuilders.

Omul obişnuit ascultă cu atenţie când i se spun lucruri despre care nu ştie nimic. (Tocmai de aceea “ştirile” reprezintă o abordare publicitară eficientă.) Dar omul obişnuit nu acceptă să i se spună că se înşală. În publicitate, încercarea de a schimba mentalităţi nu poate duce decât la dezastru.

Mintea consumatorului obişnuit este deja asemenea unui burete plin cu apă, care nu va reuşi să “absoarbă” mai multe informaţii decât înlăturând din cele existente. Cu toate acestea, continuăm să strecurăm informaţii în acest burete supraîncărcat şi suntem dezamăgiţi atunci când mesajul nostru nu are efectul scontat.

Concentrază-te asupra percepţiilor consumatorului potenţial, nu asupra realităţii pe care o reprezintă produsul tău.

Poate părea cinic să acceptăm premisa că emiţătorul unui mesaj greşeşte, iar receptorul are întotdeauna dreptate. Dar nu avem altă alternativă. Asta dacă vrem într-adevăr ca mesajul nostru să pătrundă în mintea cuiva.

Una dintre căile spre succes presupune să arunci o privire la ceea ce face concurenţa, iar apoi să excluzi arta poetică sau ideile creatoare, care împiedică mesajul să-şi atingă ţinta. Pe măsură ce pierde din poezie, publicitatea pare să devină mai eficientă.

Oamenii simt gustul pe care se aşteaptă să-l simtă.

Când ai un produs nou e mai bine să îi spui consumatorului ce nu oferă produsul tău, decât să-i spui ceea ce oferă. De exemplu, primul automobil a fost numit “trăsură fără cai”, titulatură care a dat publicului larg posibilitatea de a poziţiona conceptul ca alternativă a mijlocului de transport existent. Noţiuni precum: benzină “fără plumb”, băuturi răcoritoare “fără zahăr” exemplifică felul în care noile concepte pot fi cel mai bine poziţionate ca alternativă la cele vechi.

Tactica menită să-i asigure unei companii ocuparea celorlalte poziţii nou-apărute pe piaţă este adesea dificil de impus la nivel intern. Conducerea priveşte nou produs ca pe un concurent, şi nu ca pe o oportunitate.

Nu încerca să-l înşeli pe consumatorul potenţial. Publicitatea nu e o dezbatere, e o formă de seducţie. Consumatorul potenţial n-o să stea să-ţi asculte vorbele meşteşugite. După cum spunea un cunoscut politician, “dacă arată ca o raţă şi merge ca o raţă, atunci înseamnă că este o raţă”.

Cherchez le creneau (caută spaţiul liber în mintea consumatorului). Dacă piaţa merge spre răsărit, locul liber e spre apus.

Pentru  a impune o idee nouă sau un produs nou în mintea cuiva trebuie, în primul rând, să elimini unul vechi. Imediat ce o idee veche pică, devine ridicol de simplu să impui una nouă.

Prin reclamele tale nu ar trebui să-ţi propui să comunici cu potenţialii tăi consumatori, ci să-i terorizezi pe copywriterii concurenţei. :)

Publicitatea este ca şi mâncatul. Nimic nu este mai potrivit pentru închiderea apetitului decât o masă copioasă. Tot astfel, nimic nu poate duce mai rapid la diminuarea capitalului de imagine al unui produs sau al unei persoane decât o poveste de prima pagină, apărută într-o publicaţie naţională. Când ai de-a face cu media, e bine să-ţi păstrezi anonimatul până când eşti pregătit să îl sacrifici. Iar atunci când eşti dispus să îl sacrifici, fă-o în stil mare.

Potenţialii consumatori nu cumpără, ci aleg.

Fără să-l cunosc pe Adrian, cred că are dreptate.  Curtea Veche a abordat discuţiile posibilului parteneriat cu Cartio exact în maniera deschisă în articolul lui Adrian, pe care îl găsiţi aici.

Curtea Veche e o afacere de familie. Păcat că bunul simţ al familiei Arsene n-a putut ţine pasul cu dezvoltarea afacerii lor. Păcat, Curtea Veche ar fi putut înseamna ceva frumos pentru cultura românească.

Adi, îţi doresc să ai  energia de a duce lupta asta până la capăt. Şi cine ştie, poate că timpul va demonstra editurii, ne va demonstra nouă şi îţi va demonstra şi ţie că poţi fi mai mult decât un blogger nedreptăţit, că poţi fi  şi un scriitor important.

Citiţi articolul lui Adrian Ciubotaru.