Aşa am ajuns, uşor-uşor, să ne conducem vieţile după ideea că “aşa ne e scris”, aşa am ajuns să fim convinşi că “e bine şi aşa”, aşa am ajuns să credem că nu putem mai mult.

Cu fiecare profesor care a vorbit frumos, însufleţit de “Mioriţa”, 20 de elevi şi-au pecetluit un viitor în umbra lucrurilor care “i-au fost scrise” şi în umbra celor care sunt “bune aşa cum sunt”. Când şi-au semnat tezele la română, după ce au comentat “Mioriţa”, cei 20 de elevi au semnat un contract pe viaţă în care au declarat că “nu are sens să încercăm”.

Românul n-are curaj. Nu ţinteşte sus. Nu vede niciodată jumătatea plină. Românul spune mereu că nu are sens să se zbată, pentru că oricum nu va reuşi. Românul nu crede în el şi în şansa lui. Când vine vorba de ce-ar putea realiza în viaţă, românul e un bleg.

Ca să închei, mai spun o dată ceea ce mulţi ştiu deja.

1. Îmi plac oamenii care au vise mari şi care speră mereu.
2. Îmi plac sportivii care cred cu adevărat că pot învinge.
3. Îmi plac antreprenorii care au convingerea că vor reuşi.
4. Îmi plac angajaţii care luptă pentru a-şi face jobul mai bun (şi mai bine).
5. Îmi plac oamenii care au curaj.

Cu ei vreau să fiu prieten. Cu ei vreau să lucrez. Pe ei vreau să-i am întotdeauna în preajmă. Cu ei m-am căsătorit. :)

Pe toţi ceilalţi o să-i respect în continuare, aşa cum în continuare respect şi “Mioriţa”. Cred că şi ei sunt oameni faini. Doar că ei vor bănui întotdeauna ce le rezervă viitorul şi, deşi nu le place poza care li se arată, vor merge numai şi numai spre ea.

Confucius zicea că dacă nu schimbăm direcţia în care mergem, vom ajunge exact acolo unde ne-am propus. Eu ţin cu Confucius, pentru că “Mioriţa” e aproape emo.