Două exemple deocamdată, inspirate de prestaţia de aseară a criticilor de film de la Comedy Cluj şi, mai ales, de cea a trupei (cică de stand-up comedy) ESUA.

Criticii de artă. De literatură şi de film, în special. Vorbesc într-un limbaj fantastic de plictisitor. Te enervează cu substantivele lor rare şi înconjurate de ridicol de multe epitete. Te fac să vrei să pleci, să nu-i mai vezi. Te fac să nu-ţi placă filmul, poezia. Au zeci de ani de experienţă în meseria lor şi, de zeci de ani, citesc discursuri plicticoase, scrise de mână pe foi întregi. Sala nu înţelege nimic! Sala se plictiseşte! Terminaţi odată, nu suntem la congrese de specialitate (mamă, ce distracţie trebuie să fie şi acolo). Suntem printre oameni normali, care aşteaptă să se simtă aproape de artă, şi nu îndepărtaţi de ea prin fiecare cuvânt înţepat pe care îl scoateţi pe gură.

Trupele de stand-up comedy. Fără excepţie, când vine vorba de evenimente care nu se-ntâmplă prin cârciumi, ci prin săli de teatru sau de conferinţă. Oameni buni, înţelegeţi odată, lumea nu vrea glume grosolane despre sex în situaţiile astea. Nu ne mai spuneţi cum simţiţi voi publicul şi cum aţi simţit cum cer oamenii aşa ceva. Nu cere nimeni nimic, terminaţi. Fiţi nostimi, fiţi fini. Nu mai fiţi bădărani. Puneţi-vă în minte să fiţi comici, nu să şocaţi. Arătaţi că sunteţi mai mult decât niste băieţaşi anonimi cu pretenţii de artişti. Da, e nostim să-i iei la mişto pe invitaţi, pe organizatori, e nostim într-adevăr. Dar voi habar n-aveţi care e limita între nostim şi deplasat, între comic şi bădărănie. Nu ne place de voi. Penibilul vostru de stânjeneşte.

Citind nişte rânduri de critică literară, am dezvoltat o teorie care are potenţialul de a clarifica de ce poezia nu mai e la modă în România. Nici măcar în rândul vreunui grup social cât de cât numeros, aşa cum se întâmpla în diferite epoci. Cândva poezia era importantă, sau cel puţin şic, pentru aristocraţi, după o vreme era sine qua non pentru tineri. Acum poezia e numai pentru poeţi.

Asta se întâmplă pentru că poeziei i se face propagandă într-o limbă necunoscută. Pentru că referirile la poezie şi la poeţi se fac folosind cuvinte pe care se aşează praful în dicţionare, atât sunt de puţin folosite în limbajul nostru curent. Pentru că noi, neiniţiaţii, nu înţelegem nimic din ce spun criticii, nimic din ce spun revistele de specialitate. Poezia nu mai e la modă pentru că reclama care i se face e proastă.

Ce-ar fi ca revista România literară să scrie într-un stil accesibil, interesant, captivant pentru publicul larg? Şi să lase fasoanele şi alambicurile pentru conferinţe de specialitate. Să lase exprimările bombastice, despre care nu poţi niciodată şti dacă le lipsesc sau nu virgule, sau dacă se vor termina sau nu cu semnul întrebării, să le lase pentru festivităţi de premiere. Sau, şi mai bine, să renunţe la ele cu totul.

Nu contează cât de bun e produsul, dacă marketingul care i se face e prost.

Domnilor critici literari, în numele meu şi poate şi a altor multe mii de potenţiali cititori, la fel de neiniţiaţi ca şi mine, vă rog, faceţi poezia interesantă, ajutaţi-o să crească, faceţi-ne curioşi. Nu mai vorbiţi ca să vorbiţi, ştim că sunteţi deştepţi.