Alteori ai norocul să te întâlnești exact cu haina de care aveai nevoie. Hotărăști pe loc că va fi a ta. Dar în nanosecunda aceea a deciziei în mintea ta se derulează o mulțime de diapozitive. Te vezi purtându-ți haina o pe o stradă care-ți place, îți imaginezi cum de sub mâneca ei iese mâna ta ca să o strângă pe a altuia, te gândești la cum veți arăta mergând grăbiți spre vreo cafenea, vizualizezi buzunarul în care-ți vei pune portofelul și pe cel care-ți va ține telefonul aproape de corp, ca să-l simți și când e pus pe vibrații.

Să-ți cumperi o haină nouă nu e simplu. Să o porți însă devine repede de tot o banalitate.

Nu trece mult și ajungi să o porți ca și cum nu ți-ar fi haină, ci piele. Coajă pentru copac, plic pentru scrisoare. Cu gândurile pe care le-ai avut până să ți-o cumperi nu te mai întâlnești nici dac-ai ales-o din prima și nici dac-ai făcut-o numai pe jumătate convins. Să porți o haină e mult mai simplu decât să decizi că o vei purta.

La fel ne obișnuim cu tot ce ni se întâmplă în viață. Și cu cele rele, pentru care ne consolează gândul că nimănui nu-i e dat mai mult decât poate duce, și cu cele bune, care se termină mereu pe neașteptate. Le acceptăm cu greu, ca pe orice schimbare, apoi ne îmbrăcăm în ele până uităm că Ele nu sunt Noi. Și le purtăm pe umeri ani la rând până se rod la coate, până nu ne mai țin de cald, până se demodează și nu ne mai putem afișa cu ele în public.

Și-atunci vrem o nouă schimbare. Vrem o haină nouă, despre care nu știm decât vag cum am vrea să arate. Vrem o nouă haină greu de găsit, dar, în definitiv, extrem de ușor de purtat.

Multă lume cunoaște deja principiile lui Tuckman cu privire la transformarea grupurilor în echipe. Le reiau pe scurt, ca să fim siguri că ne referim cu toții la aceleași lucruri.

După Tuckman, orice grup intră mai întâi în faza de Forming (Formare), când oamenii primesc informații, învață lucruri noi și se cunosc unii pe alții. Urmează apoi stadiul de Storming (Răbufnire), când apar divergențele de opinie și variantele decizionale sunt aprig dezbătute. Dacă grupul trece cu bine de Storming intră în Norming (Normare), când se iau decizii în baza unor valori comune sau a unor compromisuri acceptabile pentru toți. Ultima fază, în care nu toată lumea reușește să ajungă, e cea de Performing (Funcționare), când grupul atinge o sinergie care îi permite să facă performanță.

În timp ce țineam un workshop în Estonia am realizat că aceste principii se aplică întocmai și evoluției profesionale a fiecăruia dintre noi. Ideea nu e nouă și nu îmi aparține, dar mi-am dat seama că stă în picioare abia în timp ce explicam pe îndelete tinerilor estonieni modelul lui Tuckman.

Toți cei care se simt „dezorientați” sunt de fapt în Storming. Au trecut printr-o perioadă lungă de Forming, în general asociată cu școala și cu experiențele din timpul studiilor, și sunt acum puși în fața unor decizii pentru care au argumente insuficiente. Până la urmă reușesc cu toții să ia hotărâri majore în carieră și în viață: unde se stabilesc, ce job aleg/acceptă, ce relații au etc. Au ajuns însă prea repede în Norming și, aproape fără excepție, se întorc într-un Storming și mai complicat decât primul.

Ideile se întrec iar pentru prioritizare, și mai multe și mai complicate decât cele din primul Storming, pentru că experiența accesată după deciziile anterioare (când intraseră în Norming) s-a adunat celei de dinainte, constituind de fapt o nouă perioadă de Formare. În acest al doilea Storming în care se găsesc mai petrec o vreme, dar timpul și presiunile sociale îi obligă să îl depășească prin noi decizii, iarăși pripite de cele mai multe ori. Mereu în grabă, mai toți trec printr-o sumedenie de cicluri Forming-Storming-Norming, cu Formări tot mai interesante, Normări tot mai scurte și Răbufniri din ce în ce mai complicate.

Sigur că societatea se așteaptă că fiecare să ajungă foarte repede în Performing, dar nu există om în toată această societate care să nu înțeleagă, până la urmă, că parcursul până la Performing e extrem de complicat. Oricine poate pricepe asta pentru că, în definitiv, toată lumea trece prin același proces.

Deși sunt în general un revoltat, există câteva fatalități în lumea asta pe care cred că trebuie să le acceptăm. Faptul că trecem cu toții prin acest complicat proces de autodefinire (Forming-Storming-Norming-Performing) e una dintre ele. De prevăzut când se termină fiecare dintre stadii e imposibil: ne întoarcem dintr-unul într-altul până când suntem cu adevărat pregătiți să evoluăm. Rămânând la capitolul „vești proaste”, să admitem și că nu toți, ba chiar foarte puțini, reușesc să ajungă până la urmă într-un Performing total, bine echilibrat între profesional și personal.

Vestea bună e însă, așa cum am mai spus, că nu e nimic grav în a fi dezorientat. Ni se întâmplă tuturora, mai ales celor tineri, și e parte din călătoria pe care o avem cu toții de făcut, indiferent de epocă. Cheia e ca nehotărârile noastre să nu se transforme, cu timpul, în panică. Cheia e să ne folosim întrebările pentru a căuta răspunsuri, cheia e să intrăm neobosiți în noi și noi Formări, în noi și noi Normări. Cheia e că Răbufnirile să fie decisive – asta o să ne lămurească opțiunile în cele din urmă. Cheia e ca Stormingul să fie Hardcore.

Să intri între paginile unei cărți e o transformare miraculoasă. Uneori devii spectator activ, martor al unor vremuri care îți regretă parcă lipsa în timp ce se aștern pe hârtie. Alteori cititul te face simplu contemplator, tăcut, discret, așezat în umbra unor scaune mari, dispuse concentric, pe distanțe de zeci sau sute de ani, în jurul literelor cărții pe care o citești.

Și, câteodată, cufundarea într-o carte îți arată simțuri noi și noi puteri, necunoscute până atunci, dar ale tale dintotdeauna. Undeva între hârtie și litere te găsești așa cum nu-ndrăznești să fii. Te miri, te mândrești și te rușinezi într-aceeași secundă de frumusețea gândurilor, a puterilor și-a dorințelor tale, întocmai ca o tânără fără meteahnă dezbracată în fața unui orb. Ești neîndemânatic. Nu știi ce să faci cu mâinile tale și cu mintea ta, nu știi dacă să le pui în mișcare sau dacă să-ți acoperi cu ele personalitatea.

Ca o fată frumoasă, goală în fața unui orb, te simți atunci când pui cartea înapoi în raft, neștiind ce să faci cu gândurile tale și cu privirea. La fel, în fața noului și a mult-visatului din viață simți bucuria de a le avea la îndemână și stânjeneala de a nu te arăta cumva prea gol, prea dezbrăcat de învelișuri, prea așa cum ești.

A citi e a trăi la scara 1:200.000. Am făcut și niște calcule pentru asta, să nu crezi că nu-i adevărat. Dacă citești o carte în trei ore și ceva, într-o viață poți citi cel mult vreo două sute de mii. Fiecare dintre cărți e o mică viață cu care nu știi ce să faci. Pentru mulți aceste vieți mignone, trăite una după altă și cu tot mai multă înțelepciune, sunt izvorul ideilor din viața cealaltă, ceva mai mare, de dincolo de raft. Însă pentru alții viețile cele mici și cele mari n-au nicio legătură.

Întâmplările ca asta îmi par a fi un test de luciditate și-mi aduc în minte vechiul (dar deloc întâmplătorul) clișeu antreprenorial „nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici”. Întâmplările ca asta mă fac, într-un mod ciudat, să mă simt mai bogat cu o poveste care nu tuturora le e dată să o trăiască.

În antreprenoriat e crucial, în viziunea mea, să-ți asumi personal răspunderea pentru tot ce n-a mers tocmai bine, chiar dacă asta înseamnă uneori să plătești facturile altora. În definitiv tu ești capătul de linie și pe la tine trec toate trenurile. Cel mai mare atu al antreprenorilor de cursă lungă e că au puterea, atunci când lucrurile merg prost, să se oprească pentru o clipă, să tragă aer în piept, să se reumple cu energie și să o ia de la capăt.

Pe de altă parte, e ciudat să vezi pe pielea ta cum se schimbă oamenii în preajma banilor. Cât timp subiectul îți dă târcoale din reviste sau din poveștile la bere, el îți poate părea doar o realitate îndepărtată, dintr-o lume în care nu îți dorești și în care nici nu crezi că o să ajungi vreodată. Apoi, când ți se întâmplă ție (de clasicele „țepe” e vorba), când îi privești în ochi pe cei care te scufundă, rămâi pentru o clipă consternat. Iar atunci, deși ai tot dreptul să îi consideri pe ei vinovați, să o faci nu te va ajuta cu nimic.

Această bătălie între asumarea răspunderii și plasarea vinei în curtea altora e testul de luciditate despre care vorbeam. Antreprenorul care reușește să-și recunoască deciziile proaste, să și le asume pe cele ale oamenilor cu care lucrează și să învețe noi tehnici de auto-apărare din orice nereușită, acest antreprenor va merge înainte și va trăi, curând, alte și alte povești incredibile, inaccesibile celorlalți. Acest antreprenor greșește din ce în ce mai bine.

În timp ce de identitatea noastră atârnă tot mai greu noi vize de flotant și ștampile de Votat, cercul confidenților se strânge iar marile dileme ne rămân nouă. Vine, dacă nu tot mai des, măcar tot mai apăsător, era bilanțurilor și cu greu mai găsim pe cineva căruia să-i recunoaștem calitatea de a ne scuza sau de a ne pune sub acuzare pentru eșecurile la care suntem părtași.

Sunt oameni singuri în propriul lor tribunal, când tot singuri își trimit citații pentru câte-o învinuire. Verdictul este întotdeauna discutabil, pentru că acuzarea și apărarea sunt una și aceeași. Gândurile pure nu demult le rătăcesc acum în mână cu o hartă pe care nici răscrucile și nici distanțele nu se mai văd clar, manuscris indescrifrabil și ponosit sub greutatea lumii din jur și a propriilor aspirații ale purtătorilor.

În astfel de situații nu culpa în discuție sau lipsa ei sunt ceea ce ar trebui să căutăm mai întâi, ci martorii care ne-ar putea fi de ajutor. Martorii și nu jurații, auditorii și nu judecătorii, pentru că rolurile acestea din urmă tot pe umerii noștri, ai învinuitului autodenunțat, apasă. Starea de inculpat-judecător nu e altceva decât un nou cumul de funcții incompatibile pe care trebuie să-l acceptăm, ca multe altele în această existență ce crește și se complică odată cu noi, punându-ne să facem mereu lucruri care nu ne plac și oferindu-ne ca alternativă numai neschimbarea lor certă, chiar mai dăunătoare pentru spirit decât acceptarea nedreptății că suntem principalul responsabil pentru tot ceea ce ni se întâmplă.

Rămâne deci să alegem între cele două fețe ale unei justiții care ne guvernează starea de bine și, în definitiv, întreaga viață. Putem alege calea confidențelor, mizând pe felul în care ni se învârt rotițele atunci când vorbim deschis despre dilemele noastre și acceptând dreptul unor oameni greu de găsit și greu de păstrat de a ne pune întrebări, de a ne da sfaturi și de a ne influența, în cele din urmă, soarta. Sau putem alege drumul independenței absolute, asumându-ne riscul că, fiindu-ne propriul judecător, am putea judeca singuri în defavoarea noastră.

În cei 3-4 ani de antreprenoriat de până acum am avut multe idei, pe care le-am administrat aşa cum am vrut. Am rulat, pentru a le pune în practică, o grămadă mare de bani pentru nişte mucoşi ca noi (ok, un mucos ca mine; să nu aduc injurii nemeritate asociaţilor mei). :) Ne-am bucurat, pe răspunderea noastră, de toate reuşitele şi am suferit, fără a putea arăta cu degetul, pentru toate necazurile. Care nu au fost puţine.

Acum mă simt ca un antrenor de fotbal. Vin să fac performanţă şi am mână liberă, în limitele bunului simţ. Nu pot pierde banii mei, dar pot pierde banii celui care mi-a dat pe mână “jucăria”. Iar, dacă asta se va întâmpla, nu păţesc mare lucru, doar că acest eşec ar atârna mult mai greu în mintea mea decât orice boacănă aş face vreo dată în nume propriu.

Rolul meu e, în continuare, să pun în practică iniţiative ample. Doar că de data asta o fac pe nişte bani faţă de care nu am o răspundere directă, legală. Când ai mână liberă, pe banii altcuiva, eşti mult mai determinat decât un angajat clasic şi mult mai atent decât un antreprenor.

Chibzuieşti înndeeeellluuung la strategia optimă, treci prin multe scenarii şi prin multe exceluri înainte să deschizi gura. Şi te apuci de treabă, cu maximul tău de determinare, dar nu atât de relaxat ca în antreprenoriatul pur. În situaţia asta nu există “ce-o fi o fi”, există numai varianta succesului. Eşecul nu e o opţiune, fiindcă nu te poţi revanşa prea curând, moral, pentru banii şi pentru timpul care nu-ţi aparţineau, dar pe care le-ai irosit.

Abordarea mea e să lucrez sincer, curajos şi să implic lumea în iniţiativele şi în deciziile mele. E ca şi cum aş lucra pentru un client atât de mare şi de important, încât îmi poate schimba viaţa în orice moment. Un client care îmi poate transforma succesul într-o mare ştire, aşa cum poate face şi cu eşecul meu.

Ştire pentru alţii, dar, mai ales, ştire pentru mine. Mă gândesc că e neplăcut este să afli, şi să ai motive să îţi poţi singur confirma, o veste proastă despre tine.

Probabil, oricum ai face, când lucrurile se termină e greu ca amândoi să plecaţi împăcaţi. Cu atât mai greu e să înţelegeţi fiecare ce crede de fapt celălalt. Şi cel mai greu este să vă strângeţi mâna la despărţire.

Mi-am amintit de un post de demult:

[...]

eveybody’s concerned, like their future is just about to start. the truth is it starts every day. and even more true is that the future is so linked with the present that it almost hurts. we’re in a continuous decision making expedition.

still, important is that, no matter how much pain it brings, life goes on, it goes forward. always, if we look over our shoulders, there’re little pieces of us on the way. and it always hurts. sometimes it hurts so much that you’d do everything to take the way back. but you never can.

[...]

Everybody’s concerned, like their future is just about to start. The truth is it starts anew every day. The future is so linked with the present that it almost hurts. We’re in a continuous decision making expedition.

Still, what’s important is that, no matter how much pain it brings, life goes on, it goes forward. Always, if we look over our shoulders, we see little pieces of us left on the way. And it always hurts. Sometimes it hurts so much that you’d do everything to take the way back. But you never can.

That’s why it matters so much that we can decide what pieces to leave behind. This way, we’ll never have to go back, as we have the heart with us.