Satisfacția privind scopul muncii proprii cântărește tot mai mult în mintea angajatului atunci când decide dacă îi place sau ceea ce face. La fel, din ce în ce mai mulți antreprenori contemporani sunt motivați în afaceri nu de perspectiva banului, ci de cea a impactului pe care munca lor îl va aduce în comunitate.

Aceste cazuri se înmulțesc, pe de o parte, pentru că educația începe s-o ia în această direcție și, pe de pe altă parte, pentru că, într-atâta amar de istorie, s-au adunat destule modele de oameni care au schimbat cursul vremurilor încât să inspire tot mai multă lume.

Cert e că tot mai mulți dintre cei tineri își doresc ca munca lor să aibă un scop, o utilitate. Lucru foarte bun pentru noi toți de altfel, dar mai puțin bun pentru cei în cauză atunci când e prost înțeles. Capcana în care cădem mai toți, de obicei între 25 și 35 de ani, e că ne imaginăm succesul în carieră ca pe principalul ingredient al succesului în viață. Așa ajungem să trăim sub o presiune imensă în ceea ce privește munca noastră și, ușor-ușor, începem să confundăm sensul muncii cu sensul vieții și fericirea de la birou cu fericirea de acasă.

Bineînțeles, să fii mulțumit de ceea ce faci e important. Dar nu e ușor și nici nu se întâmplă, de obicei, în graficul stabilit (revin mâine cu câteva gânduri pe această temă).

Mai sunt însă atâtea lucruri care au capacitatea de a ne face fericiți: pasiunile, familia, învățarea, credința, noul, vechiul, natura, dragostea, sportul, prietenii. Că ești sau nu fericit, că te simți sau nu dezorientat, că ți-e bine sau nu, aceste stări sunt întotdeauna rezultatul unui mix greu (poate imposibil) de găsit între tot ceea ce facem și tot ceea ce suntem. Să nu încurcăm deci fericirea de la birou cu fericirea și nici cariera cu viața însăși.

De obicei fuga funcționează cel mai bine. Și nici măcar nu e rușinoasă, cel puțin nu de data asta. Fugim undeva unde știm că ne e bine și-acolo ne reîncărcăm, prindem puteri extramundane și ne aprindem în retină un soi de bucurie pe care cu minute înainte nici n-am fi putut s-o înțelegem.

Cel mai adesea fugim undeva în copilărie, la părinți sau la vreun bunic care ne părea oricum bătrân și acum 20-30 de ani. Alții fugim la propriu, cei mai atletici. Știu sigur că sportul eliberează niște substanțe utile, am văzut eu pe Discovery. Și mai știu că ne eliberează pe noi înșine, pregătindu-ne mintea pentru idei și pentru perspective noi.

Mulți fugim în frumos. Scriem, unii ca să ne transformăm în altcineva, alții ca să devenim tot mai mult din ce deja eram. Citim, să ne contaminăm cu ideile altora. Ascultăm, fiindcă muzica ne dă puterea decorporalizării.

Alteori dăm pur și simplu peste ceva revigorant. O undă radio, un telefon venit la țanc, o față prietenoasă. Și-atunci zâmbetul ni se întinde până dincolo de noi, ne trece de urechi și se oprește pe câte-un prieten, molipsit și el cu ocazia asta.

Prin urmare, gata cu deznădăjduirea. Suntem totuși atât de simplu de mulțumit. Chiar așa: cea mai complicată ființă din univers devine dintr-odată fericită fiindcă miroase o floricică. Analizează asta, Sigmund Freud!

Au fost nenominale, iar lumea le-a considerat inspirate din viaţa mea de acum. Tuturor celor care au făcut asta le mulţumesc pentru îngrijorare şi le spun, nu cu puţină satisfacţie, că se înşeală. Deşi nu mi-a fost uşor în ultimul an, rămân optimist până la naivitate, fericit până la inconştienţă şi visător fără leac.

Sunt bine, mulţumesc. :)

Problema majoră a acestor dorinţe e, să recunoaştem, nu atât faptul că IDEAL înseamnă (de cele mai multe ori) VIS, cât realitatea că împlinirea lor poate veni arareori separat. Se condiţionează unele pe altele atât de mult, în toate direcţiile, încât e aproape imposibil să simţi fericirea adevărată fără să fii şi liber, şi iubit, şi sănătos şi bogat.

Aproape imposibil.

Înainte să tragem concluziile, hai să mai recunoaştem ceva: să le ai pe toate, în acelaşi timp, se numeşte destin. Să îţi lipsească unele dintre ele se numeşte însă tot destin. Şi, dintre toate destinele noastre, majoritatea sunt din ultima categorie.

Prin urmare, avem două şanse să fim fericiţi. Mai întâi, putem spera. Putem aştepta, putem munci, putem visa că, într-o bună zi, pentru că suntem excepţionali, pentru că suntem norocoşi sau pentru orice alte motive, le vom avea pe toate: libertate, iubire, sănătate, bani.

Apoi, e cazul meu. Şi al tău, sper. Putem să coborâm cu picioarele pe pământ. Ne putem permite să sperăm că vom fi fericiţi şi înainte de o bătrâneţe ocrotită de Dumnezeu şi lipsită de griji. Putem îndrăzni să fim fericiţi înainte de a le avea pe toate.

Adevărata fericire e să duci o luptă frumoasă pentru nişte vise care nu se arată încă la orizont. E să ai cui să vorbeşti despre ele. E să fii liber de secrete în faţa cuiva. E să ai pe cineva cu care să-ţi împarţi drumul, cu bune şi rele, aşa cum e el. Adevărata fericire e să te simţi viu.

Aceste gânduri merg către familia mea şi către prietenii mei, cărora le mulţumesc pentru drumul de până acum. Aceste gânduri merg către Rada, care îmi face sângele să curgă şi sufletul să viseze.

Azi sărbătorim un an de căsătorie.

L-am petrecut singur, am dormit mai puţin de zece ore în total, fiindcă în nicio noapte n-am putut adormi înainte de 4-5. M-am gândit la lucruri la care nu m-am gândit niciodată şi am luat hotărâri pe care niciodată nu le voi spune nimănui. Am lucrat la lucruri despre care nu ştiu dacă vor deveni sau nu vreodată “ceva”.

Mi-am asumat umilinţe pe care nu credeam că sunt gata să mi le asum, am făcut paşi pe care nu credeam că o să-i fac vreodată. M-am întrebat dacă orice om are un week-end din ăsta, cândva în viaţa sa. N-am găsit un răspuns, dar mi-aş dori să cred că da.

Aş vrea ca toţi să ne putem întoarce viaţa în numai câteva clipe. Aş vrea ca toţi să suferim la un moment dat, aşa cum am făcut-o eu week-end-ul ăsta, numai ca să pornim apoi mai puternici, mai încrezători. Aş vrea ca pentru toată lumea să fie atât de simplu: să te doară câteva zile, să plângi şi să-ţi pui întrebări, numai ca să poţi porni înapoi la drum, mai încrezător şi mai senin.

Aş vrea ca toţi să putem accepta la un moment dat nedreptatea, suferinţa şi durerea, fără să ne pese, fără să ne mai doară, ci numai ştiind că toate astea duc undeva departe, departe de tot, unde-ntodeauna am visat să ajungem.

Ca toţi să greşim şi să ne doară, ca toţi să sufere din cauza noastră numai pentru că asta ne va pune pe gânduri, numai pentru că asta ne va da tuturora răspunsurile pe care le căutăm. Aş vrea ca toţi să putem fi la fel de trişti şi de fericiţi în acelaşi timp, aşa cum sunt eu acum.