Ni se pare că luăm o pauză şi tocmai atunci gândurile ni se dezvăluie aşa cum au fost dintotdeauna. Curate, naive, fermecătoare. Ni se pare că ne-am oprit din a mai gândi şi chiar atunci ne umplem pe interior de văzduhul ideilor noastre de demult, cărora niciodată nu le-am dat credit şi care se întorc mereu şi mereu, apăsându-ne ca o rană incurabilă.

Gândurile noastre cele adevărate reuşesc să ne ia prin surprindere tocmai când credeam că nu mai gândim. Se hrănesc cu jarul frumosului şi iau forme de cai năzdrăvani care ne poartă pe deasupra noastră. Se hrănesc dintr-un cântec auzit la ceasul potrivit sau dintr-o carte bună în care ne mai pierdem uneori. Se hrănesc din clipele noastre de linişte, puţine câte sunt.

Când începem să ne suprindem gândind numai în afara programului şi trăind doar în afara propriilor gânduri e momentul să ne alarmăm. Să lăsăm spaţiu gândurilor noastre şi vieţii să se întâlnească, disjuncţia lor ne poate rătăci pentru totdeauna. Când un gând revine la noi din nou şi din nou, ca un bumerang care nu-nţelege o aluzie, să-i facem loc în agenda noastră. Aceste idei care se-ntorc mereu acasă ne pot umple viaţa de miracol. Ne pot face să ne placă cine suntem.

Altfel gândurile noastre adevărate, trecătoare veşnicii care ni se repetă în minte la răstimpuri, vor apărea în continuare de nicăieri numai pentru a ne da curaj atât cât să ne ajungă până la următoarea melodie, până la proximul volum sau până la următoarea clipă de sinceritate.

Suntem obișnuiți cu armonia, cu logica imediată, cu frumosul din antichitate. Artiștii însă ne propun, de multă vreme deja, lucrări care nu rimează, pe care nu le poți fredona sau repeta în vreun fel. Ei ne toarnă în cortex stări și nu armonie. Ca să te regăsești în ele trebuie doar să fii în fața tabloului potrivit, să ai mintea limpede și un dram de sinceritate.

Uneori însă ne e greu să înțelegem. „Ce-a vrut să spună autorul?” e o întrebare mai complicată decât părea a fi în clasa I, când am auzit-o pentru prima oară. Sinopsisurile ne-ar putea da o mână de ajutor. Dar când nici ele nu sunt de ajuns, atunci e nevoie să captăm cumva toate mințile dinaintea noastră, urmărindu-le de-a lungul întregului fir al istoriei. E nevoie să învățăm progresia ideilor din mintea noastră ca specie pentru a ne putea situa cu succes, fie și numai pentru o clipă, la capătul ei. Înțelegând ce-a fost în mintea creatorilor și a privitorilor de-a lungul vremii, de la statuetele preistorice la instalațiile din galeriile de artă comtemporană, mergem pe o scară a evoluției la capătul căreia ne trezim, fără surprize, mai înalți. Și-atunci un film „absurd” se poate transforma dintr-odată într-o revelație.

Ieri am fost la Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan, un film înscris în competiția TIFF 2011.

Aparent, filmul e povestea unui programator indian care visează să facă un scurt-metraj. Atât știam despre film înainte să intru în sală și mi-a fost destul. M-am regăsit în povestea filmului pentru că și eu sunt unul dintre aceia care nu se pot opri din a-și dori să-și schimbe viața din când în când. Ce-am găsit însă pe ecran a fost un film în film, o nebunie de idei din care n-ai altă șansă decât să iei două-trei acasă și să le lași să crească. Filmul e o meta-poveste despre dorința de a face totul mai bine, o poveste rămasă neterminată pentru că (atenție!) personajul principal al filmului-în-film decide să părăsească brutul, materialul filmat, înainte de montajul final. Cel ce se retrage din film nu e actorul, ci caracterul însuși, întâmplare care lasă filmul fără titlu și pe tine, spectatorul, cu cel puțin o decizie de luat.

Astăzi mergem la Nokas, la Imperialiștii n-au murit, la Demascarea, la Pina și la Camera sinucigașilor. Sau la cât mai multe dintre ele.

Majoritatea pălăvrăgim plângându-ne sau visând aiurea. Mulți visăm și atât. Speranța nu e o strategie însă, ea singură n-o să ne aducă niciodată nimic concret și de aceea va muri încet-încet, odată cu spiritul nostru.

Alții ne plângem întruna. Nu ne-am născut la locul potrivit, vorba unui cântec etalon pentru o generație sortită mediocrității. Pe dracu. N-avem nicio scuză. Dacă avem neajunsuri, ele vin cu ambiția pe care chiar neajunsurile însele o nasc, vin cu înțelepciunea de stradă, vin cu înclinațiile naturale ale „descurcăreților”.

Cor Geertsma ne-a intuit planurile încă de la prima ediție a TEDxCluj. Nu-mi explica, nu te plânge, nimănui nu-i pasă – spunea el. Toată lumea are probleme și nimeni n-o să se oprească din drum ca să ți le rezolve pe ale tale. Fă ceva. Despre aceste lucruri și despre multe altele sper să stăm de vorbă împreună la TEDxCluj, ediția a doua. Avem vorbitori unul și unul, niște adevărați gânditori ai Clujului de azi. O să-i auzim împărtășindu-le ideile lor despre trecerea la acțiune.

Vă invit să îi cunoașteți pe www.tedxcluj.com și apoi la evenimentul de vineri. Avem numai 129 de locuri în total și doar câteva au rămas neocupate. Pentru a aplica, folosiți înțelept linkul www.tedcluj.com/apply.

Brâncuși a spus cândva că nu e greu să faci un lucru, ci să te pui în starea de a-l face. Asta e prima mea așteptare de la TEDxCluj Inspiring Action 2010: să ne aducă în starea de a face.

Articol publicat în 24 FUN.

Ba e frig, ba e cald. Avem din nou o toamnă nehotărâtă ca o idee venită într-un moment nepotrivit. Ba plouă, ba stă – umplându-ne și golindu-ne sufletele de melancolie, invers decât indică barometrele. Poate că la școală ne-au învățat altceva, dar motivul real pentru care frunzele nu cad toate odată, iar seara nu vine dintr-odată la ora patru e că toamna știe că nu ne plac schimbările bruște.

Recunosc că de la o vreme am tot ratat momentul când cocorii pleacă în țările calde. Altădată îi vedeam an de an cum alergau pe străzile lor neînțelese din ceruri în timp ce noi îi urmăream, parcă în oglindă, pe aleile din cartier, până ne trezeam în fața vreunei case sau vreunui copac pe care nu le mai văzusem până atunci.

În toamnele astea adulte însă nu mai zboară parcă niciun cocor. Astăzi ne pleacă anul de până acum, cu zilele lui lungi și cu energiile lui neînțelese, de care ne-am arătat din nou neinteresați. Ne pleacă speranțele pe care n-am reușit să le încarnăm peste vară.

Toamna asta ne golește sufletele și ni le pregătește pentru începuturi noi, așa că tristețile nu mai au cu ce se hrăni și pleacă și ele. Ne pleacă și regretele, iar noi rămânem cu gânduri proaspete, timide la început, țopăind ca o niște vrăbii mărunte, vesele și nepretențioase. Apoi gândurile cresc, devin planuri, unele acțiuni, altele obiceiuri, altele nimic. Pe unele le păstrăm cu noi peste iernile care vin, iar pe altele le trimitem în fiecare toamnă în țările calde, sperând că să nu se mai întoarcă.

Unele o să revină fără să le băgăm de seamă și-o să-și vadă de treabă fără să ne deranjeze până toamna viitoare, ca s-o ia apoi de la capăt. Dacă stau bine să mă gândesc, așa era și cu cocorii: nimeni nu-i vedea niciodată venind, puțini le simțeau prezența peste an și numai plecarea lor era un eveniment cu tam-tam. La fel, gălăgioase în sufletele noastre îmi par a fi numai gândurile care ne supără. Celelalte se instalează în liniște și n-au parte decât rar de atenția noastră. Să promitem, propun, că primăvara viitoare vom pândi cocorii venind și gândurile noastre cele mai îndrăznețe adunându-se.

Articol publicat în 24 FUN.

Am o idee genială. Atât de genială încât va schimba decisiv România, lumea întreagă chiar. Genială tare. V-o împărtăşesc cu plăcere, nu mi-e frică (pauză de evitat cacafonia) că-mi furi ideea şi că (alta pauză necesară) vei culege tu întreaga glorie de pe urma ei.

Nu mi-e frică fiindcă nu mă aştept să fii gata să-ţi pui toată energia şi toată viaţa în slujba ideii mele geniale. Iar dacă eşti, cu atât mai bine pentru noi toţi. Dacă eşti, te rog să-mi scrii un email, vreau să intru în echipa ta.

Hai să strângem o echipă de zăbăuci care să muncească, aparent fără niciun orizont, pentru întărirea comunităţii locale din Cutărăşti, un oraş de 9000 de locuitori. Să dăm târguşorului ocazia să fie mândru, să se adune în piaţa publică dând pe-afară de plăcerea de a ieşi din hibernare. Hai să ne ocupăm, precum un cenaclu literar de inspiraţie comunistă, de trezirea valorilor locale amorţite de platitudinea civilizaţiei de consum. Să vorbim oamenilor despre educaţie, despre anterprenoriat, despre cultură, despre valori şi să-i schimbăm definitiv.

Şi, când ne-am terminat treaba la Cutărăşti, să ne mutăm la Habarnami şi s-o luăm de la capăt. Să ne tot mărim echipa cu nebuni proaspeţi, care să se-ocupe de alte şi alte comunităţi. Să fim un mare melemeu preocupat de dezmorţirea naţiei, o forţă pornită chiar de-acolo unde amorţeala e mai mare şi voturile mai uşor de influenţat.

Să fim Junimea, Şcoala Ardeleană, Cenaclul Flacăra şi Revoluţia Franceză, toate la un loc. Şi să o alungăm pe Mioriţa afară din ţară, s-o facem să treacă înot la nemţi şi să stea şi pe la ei câteva secole, ca să-i nenorocească pentru câteva milenii.

De eventualele neajunsuri ale ideii mele geniale vom discuta cu altă ocazie. Sau poate niciodată.

Mai alocăm câteva săptămâni pentru rodaje şi troubleshooting, iar în martie facem lansarea oficială. Vă mulţumesc pentru susţinere şi pentru încurajări.

[...] Drumul ideilor e lung, iar lumea lui Cioran, în care oamenii sunt gata să-şi dea viaţa pentru o virgulă, pare a fi departe. E greu să ne trezim din fericirea asta de doi bani, administrată cu seringile confortului nostru plictisitor de fiecare zi. E greu să ieşim din democraţia asta a nimicului, construită pe reproş şi nu pe contribuţie. [...]

Găsiţi continuarea articolului în Ziarul Deschis.

“P” de la Purple Cow. O carte despre era remarcabilului în afaceri, despre cum marketingul nu doar ajută produsul, ci este produsul.

Puţin în afara subiectului, e interesantă presiunea la care ne supun marii guru ai literaturii de afaceri. După ce am auzit deja că “vinzi imediat ce deschizi gura” şi că “indiferent de domeniul tău, eşti întotdeauna într-o afacere cu resurse umane”, a venit vremea să ni se ceară tuturora să ne pricepem şi la marketing, încă o condiţie sine qua non pentru reuşita în afaceri.

Ultima afirmaţie îi aparţine lui Seth Godin, autorul “Vacii Mov”, tipărită în România de Brandbuilders.

Ca un copil cuminte ce sunt, am scos ideile principale ale cărţii, întru veşnică pomenire.

Există doar 4 tipuri de clienţi: potenţiali clienţi, clienţi, clienţi loiali şi foşti clienţi.

New Media a devenit sinonim pentru “fără buget”.

Clienţii se bazează pe furnizorii lor verificaţi sau pe reţeaua lor de prieteni inteligenţi în loc să studieze reclamele de la televizor.

Cei care adoptă imediat o idee nouă influenţează în mare măsură restul pieţei, deci e mai important să<i convingi pe ei decât să iroseşti banii pe reclame înercând să convingi pe altcineva.

Dacă nu îţi poţi imagina un viitor în care oamenii sunt (din nou) fascinaţi de produsul tău, e timpul să realizezi că jocul s-a terminat.

Nimeni nu se va adapta nerăbdător la produsul tău. Singura şansă e să vinzi oamenilor cărora le place schimbarea şi care o caută activ.

De ce să nu lansezi un produs care să concureze cu al tău? Un produs care nu face nimic decât să prezinte interes pentru piaţă.

Tot ce este comun duce întotdeauna la eşec. Cu excepţia cazului în care a fi comun e de fapt remarcabil.

Companiile începătoare îşi cheltuie cea mai mare parte din capital pe marketingul către publicul larg. Marketing care vine prea repede şi dispare înainte ca ideea să se poată răspândi.

Să faci marketing doar ca să fii ocupat e mai rău decât a nu face nimic.

Marketingul făcut corect e cel în care marketerii, nu reclamele, schimbă produsul. Unde se termină produsul tău şi unde începe înşelătoria de marketing?

Adevătara creştere vine cu produsele care enervează, jignesc, nu sunt atrăgătoare, sunt prea scumpe, prea ieftine, prea grele, prea complicate, prea ceva.

Dacă eşti un marketer care nu ştie ce inventeze, cum să facă design, cum să influenţeze, cum să se adapteze şi cum să refuze produsele, atunci nu mai eşti un marketer. Eşti un lucru de prisos.

Înainte să mai cheltuieşti vreun ban pe vreo campanie publicitară fără succes, pe un târg comercial sau pe o conferinţă de vânzări, petrece puţin timp cu proiectanţii şi cu clienţii tăi. Dacă nu s-ar teme de eşec, care e cel mai curajos lucru pe care l-ar încerca?

Cine joacă board games? Ce jocuri vă plac? De unde le cumpăraţi?

Dacă e cineva care vrea să se înscrie la testele noastre, aştept comentarii sau emailuri directe. :)

Articol publicat în Business Standard.

Orice manager spune că în compania sa inovaţia e un lucru important, că angajaţii săi sunt încurajaţi să aducă idei noi şi să le implementeze. Însă dacă apare întrebarea „cum exact e organizată colectarea şi implementarea ideilor?”, răspunsul obişnuit e „la noi există o înţelegere implicită a faptului că ideile angajaţilor sunt apreciate, nu e nevoie de mai mult de atât”.

Cartea Ideile nu costă (Ideas are free) contrazice acest ultim răspuns cu o teorie de bun simţ. Ca şi inovaţia, profitul e un deziderat implicit al companiilor şi al angajaţilor lor. Dacă profitul nu e lăsat niciodată la voia întâmplării, ci se caută mereu modalităţi de optimizare a lui, de ce nu s-ar proceda la fel şi în cazul inovaţiei?

Alan G. Robinson şi Dean M. Schroeder, experimentaţi profesori şi manageri, au pus la punct un tratat complet de management al ideilor. „Ideile nu costă„ e una din acele cărţi care îţi dau ceva de făcut în compania ta, chiar de a doua zi.

Managementul ideilor poate fi dus la acelaşi nivel de proceduralizare ca şi managementul financiar sau ca şi managementul proiectelor. Pentru cine nu crede asta, cartea demonstrează în 200 de pagini că se înşală. Şi vine cu un întreg arsenal de studii de caz, de proceduri şi de instrumente, toate extrem de aplicabile, ca să-i ajute pe manageri să pornească sisteme de idei în companiile lor.

Mai jos sunt doar câteva dintre tezele abordate în carte.

• Ideile „multe şi mărunte” sunt decisive pentru asigurarea avantajului competitiv, pentru că au tendinţa de a rămâne la proprietarul lor, spre deosebire de cele majore, care sunt uşor de replicat.

• Schemele tradiţionale de recompense oferite celor care aduc şi implementează idei pot fi contraproductive pentru că subminează încrederea şi munca în echipă.

• Angajaţilor li se cere de obicei să-şi execute sarcinile cu exactitate, iar asta a scos gândirea şi inovaţia din fişele lor de post, diminuându-le cu mult potenţialul de a genera idei.

• Numărul ideilor cu care pot veni angajaţii unei companii este infinit, pentru că schimbarea aduce întodeauna schimbare.

Generarea şi fructificarea ideilor, la toate nivelurile unei organizaţii, sunt cu atât mai importante acum, în vremuri de încetinire economică. Sunt importante pentru că prognozele noastre nu mai sunt realiste, pentru că istoricul vânzărilor nu mai e relevant. Pentru că piaţa pare a se fi blocat. Pentru că cei blocaţi suntem de fapt noi: blocaţi în metodele tradiţionale. (Am mai spus asta aici).

Poţi să afli câte ceva despre Gală aici.

Suntem pe ultima sută de metri cu planificarea Galei şi ne străduim să strângem ultimile sugestii înainte să pornim la drum. Ajută-ne cu câteva idei pentru Gala şi patria îţi va fi etern recunoscătoare.