A face planuri noi e un Crăciun (cred că asta sună mai bine în engleză). Indiferent dacă anul ți-a fost bun sau rău, momentul unor noi decizii e o sărbătoare. Atunci te gândești la ce-ai făcut în ultima vreme, la cei dragi, la tine și la toți ceilalți. Atunci timpul curge parcă mai încet, îți permite să te oprești puțin în loc și să vezi lucrurile mai limpede. Îți permite să simți pe îndelete bucuria odihnei, a sărbătorii, dar și pe cea a noilor începuturi.

Să acoperi o pagină de hârtie cu obiective noi și termene limită e o coridă spectaculoasă. Și apoi, după ce ai îngenuncheat acest taur alb, vin alții și alții, tot mai greu de învins.

Primul e visarea. Visarea cu ochii deschiși, visarea care te poate face să pierzi totul. Ea îți întinde o capcană: visând la ce vei face, totul pare mai simplu și mai aproape decât e în realitate. Iar dacă faci asta te anesteziezi cu propriile vise.

Al doilea e tentația împărtășirii veștilor bune. Pentru mulți, a vorbi altora despre planurile proprii funcționează ca un legământ. Îi mobilizează. Însă pentru și mai mulți, a-ți împărtăși obiectivele cu alții e o nouă formă de visare. Încă mai periculoasă decât prima pentru că, în loc să certifice că „ai un plan”, îți dă senzația că atestă public faptul că „lucrezi la ceva”.

Speranța, de una singură, e o strategie foarte proastă. Singura, de fapt, care îți garantează irevocabil eșecul. Pe de altă parte, a face planuri e primul pas spre a le îndeplini. A face planuri e a-ți lumina privirea. A face planuri e ca un Crăciun (da, în engleză sună într-adevăr mai bine).

Articol publicat în 24 FUN.

Ba e frig, ba e cald. Avem din nou o toamnă nehotărâtă ca o idee venită într-un moment nepotrivit. Ba plouă, ba stă – umplându-ne și golindu-ne sufletele de melancolie, invers decât indică barometrele. Poate că la școală ne-au învățat altceva, dar motivul real pentru care frunzele nu cad toate odată, iar seara nu vine dintr-odată la ora patru e că toamna știe că nu ne plac schimbările bruște.

Recunosc că de la o vreme am tot ratat momentul când cocorii pleacă în țările calde. Altădată îi vedeam an de an cum alergau pe străzile lor neînțelese din ceruri în timp ce noi îi urmăream, parcă în oglindă, pe aleile din cartier, până ne trezeam în fața vreunei case sau vreunui copac pe care nu le mai văzusem până atunci.

În toamnele astea adulte însă nu mai zboară parcă niciun cocor. Astăzi ne pleacă anul de până acum, cu zilele lui lungi și cu energiile lui neînțelese, de care ne-am arătat din nou neinteresați. Ne pleacă speranțele pe care n-am reușit să le încarnăm peste vară.

Toamna asta ne golește sufletele și ni le pregătește pentru începuturi noi, așa că tristețile nu mai au cu ce se hrăni și pleacă și ele. Ne pleacă și regretele, iar noi rămânem cu gânduri proaspete, timide la început, țopăind ca o niște vrăbii mărunte, vesele și nepretențioase. Apoi gândurile cresc, devin planuri, unele acțiuni, altele obiceiuri, altele nimic. Pe unele le păstrăm cu noi peste iernile care vin, iar pe altele le trimitem în fiecare toamnă în țările calde, sperând că să nu se mai întoarcă.

Unele o să revină fără să le băgăm de seamă și-o să-și vadă de treabă fără să ne deranjeze până toamna viitoare, ca s-o ia apoi de la capăt. Dacă stau bine să mă gândesc, așa era și cu cocorii: nimeni nu-i vedea niciodată venind, puțini le simțeau prezența peste an și numai plecarea lor era un eveniment cu tam-tam. La fel, gălăgioase în sufletele noastre îmi par a fi numai gândurile care ne supără. Celelalte se instalează în liniște și n-au parte decât rar de atenția noastră. Să promitem, propun, că primăvara viitoare vom pândi cocorii venind și gândurile noastre cele mai îndrăznețe adunându-se.

Trec anii şi ne prindem tot mai mult în regulile vieţii. Credem că le înţelegem şi ne adaptăm visele în funcţie de ele. Le tăiem din colţuri, le re-orientăm după trenduri. Ne alegem o specializare, o carieră, uneori cu hotărâre, alteori fără nicio replică. Ne alegem viitorul privind într-un glob de cristal mic, înceţoşat şi care nu ne aparţine.

A propos de regulile vieţii, mi-am adus aminte de un filmuleţ la care am lucrat mai demult.

Trece vremea şi se-adună tot mai multă în spatele nostru. Concluzionăm, aproape fără excepţie, că visele noastre erau vise de copii. Sigur că erau. Tot ce e în jurul nostru, oamenii, banii, relaţiile, principiile, societatea întreagă, toate astea devin peste noapte scuzele eşecului nostru, scuzele renunţării la vise. Incapabili să le vedem ca pe resursele care ne-ar ajuta să ne trăim visul, le vedem ca pe principalele limitări pentru îndeplinirea lui.

Sigur, poate că visele noastre de copii erau nişte aberaţii. Dar dacă renunţăm la ele, de ce nu punem altele în loc? Iar dacă punem altele în loc, de ce nu mai sunt la fel de clare, de ce sunt aşa de departe? De ce ni se înceţoşează visele?

Pentru că nu vorbim despre ele. Pentru că nu încercăm o mie de cărări care ne-ar putea duce acolo. Pentru că maturizarea socială nu e totuna cu maturizarea spiritului nostru. Credem că a fi adult înseamnă a avea responsabilităţi, nu vise. Credem că e prioritar să producem bani, nu să facem ce ne-ar plăcea să facem. Iar la final, după ce ne-am săturat de responsabilităţi şi de bani, ne ducem acolo unde visele pământene nu se mai pot îndeplini.

Scris mai târziu: Au apărut şi banii în planurile mele, faţă de obiectivele de acum un an, pentru că, de când cu antreprenoriatul, am învăţat că e mult mai simplu să schimbi lumea dacă ai nişte bani în buzunar. Desigur, se poate şi fără. Şi, ca dovadă a faptului că nu caut să mă îmbogăţesc, ci doar să am libertate de mişcare, mi-am setat ca obiectiv un milion de dolari, şi nu de euro. :)

JCI – Junior Chamber International
BNI – Business Networking International
CCI – Camera de Comerţ şi Industrie

7 days with just yourself, with your mind only, with your pre-made soup, with your dry food, with your books, with your camera. And with hundreds of Russian people on their way to somewhere. 7 days across Siberia, to the magic lands of Ulan-Bator and, finally, to China.

God, I hope I can make this, for I’ve seen a few who dreamt about it and failed.

Here are some parts of my letter:

“[...] For the first time in my life I know exactly what I have to do and how to do it. For the first time in my life I’m in perfect peace with myself.”

“[...] For me and for my LC back home, as well as for the people I am ever going to work with, I take “the big click”, that idea powerful enough to make you mean something. From this point of view I know how to give those 15 out of the 40 recruits each year who get nothing out of AIESEC, part of the difference our organization is. I know I can help the people around me to find the peace of doing the right things.”

“[...] I know what I want to do, I know where to go. To all these, there’s only one answer: the power of looking deep inside you, of bringing it out into the light and let it drive you with the sense of the only right direction.”

“[...] I know that when you have a dream there are thousands of ways towards it.”

“[...] Whatever I’m gonna do in my life will be because I’m here to develop the things around me. And to innovate. To make it happen.”

“[...] For this year, I want this change to happen to all my friends, in AIESEC and elsewhere. I want to see an LC which changed its way and which became true to itself. And I want to se a ME who developed the things around, who transformed, who innovated and got freakishly happy.”

One year later, I look back and smile. There are pieces of me on the way to where I am now. I will gather them up in time and put them back in my soul. Now I have to go, there’s a long way ahead.

6 months later, now, i’m working on several directions. First of all, two more months to go, before I will tare AIESEC out of myself. Two more months full of 100 people. Then, JCI’s branch in Cluj. I’m sure we’ll make it work and grow fast this year. Then two small companies. Career with Gabi and Tzutzu. Import with Gabi and Juan.

Hmm, last year in university…

Well, what it crossed my mind today is the fact that, as a president in AIESEC, I have quite some colored opportunities ahead. The easiest of all, and not without content, getting hired. Losing my unnatural modesty, I’m sure I could get a very nice job in a very nice company.

Still, today I realized I took a different way. I’m investing all my energy in two own businesses and an NGO. And that this brings me 6 months of wondering “how will I live?”. Because I might need some money for that. Add the time I will invest in an internship abroad as well.

God I hope I can maintain the courage and the confidence I have now. And God, thanks a bunch for my friends, thanks for AIESEC and for what it built in me. Because no way else could I be that ready for the next 6 months. And after 6 months, the businesses will bring me good money. What should I do with all this money? :)

Anyways, I think I’m a little scared. A little.