Cu unii ai copilărit cândva. Te-au văzut câzând din cireș, te-au dus sus de tot, pe un bloc de unde orașul se vedea mai bine. Au colectat broaște pentru experimentele tale medicale.  Mergeai la ei acasă după ore și, până ajungeau părinții lor de la serviciu, le întorceai casa cu ogeagul la pământ. Dacă mama lor era cumva profesoară, te-apucai să corectezi în numele ei lucrările de control ale unor ghinioniști. Dacă tatăl lor era militar, îi turnai miere de albine în cizmele de defilare.

Alții ți-au fost prieteni mai târziu. Petreceați împreună, minunându-vă în secret de fiecare descoperire pe care o făceați despre lumea din jur și despre voi înșivă. Ei v-au fost aliați în găsirea de preocupări diferite. Dacă alții petreceau, voi studiați. Dacă alții învățau, voi erați rebelii școlii. Vă făceați împreună planuri fără să vă dați seama că tocmai ele aveau să vă despartă în curând.

Au venit apoi și alții, cu care ai stabilit că studenția este evadarea de care aveați nevoie. Dinspre tine spre ceva nou, spre un om care avea, fără îndoială, să facă lucrurile altfel. Ați văzut țara împreună, lumea poate, ați descoperit pasiuni și ambiții acolo unde altădată nu era nimic. Ați povestit despre marile drame ale iubirii la 20 de ani, ați fost lefteri și bogați, veseli și triști, liberi și prigoniți. V-ați aruncat tocile în aer deodată, în semn că ați hotărât împreună să renunțați la holurile căminelor studențești în care-ați topit atâtea cuvinte și țigări.

Unii au plecat departe, au acum familii și preocupări pe care nu le mai înțelegi. Vă mai leagă internetul și nunțile colegilor de generație. Alții sunt mai aproape, geografic, îi poți întrezări, dar ți-ar lua mult s-ajungi la ei. Stați pe două străzi drepte și lungi, unite printr-o curbă în ac de păr.

Mai sunt și alții, pe care nici n-ai apucat să-i cunoști. Știi doar că dacă destinul ar fi fost altul, ați fi fost prieteni buni, definitiv. Vă-ntâlniți rar, poate că nici numele de familie nu vi-l știți bine unii altora, dar minutele sunt pline și poveștile se leagă. V-aruncați ocheade de simpatie, așa cum, cu ani în urmă, te priveai în pauza mare cu o domnișoară, nepoțică a învățătoarei, venită pentru un singur trimestru în școala ta, într-o clasă paralelă.

Chiar dacă ați petrecut împreună ani sau numai minute, ei sunt oamenii care te fac să te simți liber. Îți aduc magia liniștii și a binelui de fiecare dată când vă vedeți.

Dacă nu vă știți încă prea bine nici nu contează, gândurile se prind nod oricum. Iar dacă vă desparte timpul sau spațiul, așa cum apar ele în cărțile de fizică, tot nu contează. Spiritul îți spune că n-ai plecat niciodată nicăieri.

Am un prieten nou, care face uşoară conversaţia grea. Luptă pentru aducerea ştiinţei în viaţa cotidiană a tuturora, pentru că ar putea-o schimba în bine, cu simplitate şi cu rezultate impresionante. Are un miliard de realizări la CV care îl certifică drept o persoană de excepţie şi un om de ştiinţă adevărat.

Când vorbeşte cu tine despre psihologie, anatomie sau ştiinţă, îţi dă impresia că şi tu eşti un erudit. Ţi le aduce aproape, ţi le tălmăceşte într-o limbă pe care habar n-aveai că o cunoşti.

Şi mai am un prieten nou, un renascentist rătăcit cu folos în secolul nostru. Aleargă după himere şi, pe măsură ce o face, le dă suflet şi carne şi oase. E un artist catalizator pentru mai multe comunităţi, pe care le transformă în ceea ce ele nici nu îndrăzneau să viseze.

Artistul nu trebuie să curgă în mulajul boemului beţiv, care face senzaţie după ce se trezeşte din şanţul unde a dormit peste noapte. Artistul e cel care te face să simţi, să gândeşti, cel care lucrează ca-ntr-o manufactură pentru ca cei din jurul lui să poată gusta din munca lui. Aşa gândeşte noul meu prieten, deşi recunosc că nu mai am memoria atât de bună încât să-i reproduc cuvintele cu exactitate.

Jos pălăria. În faţa amândurora, pentru că ne faceţi accesibile nişte lucruri atât de îndepărtate, aparent. Pentru că nu v-aţi pierdut în şirul conceptelor voastre ciudate, pe care numai voi le înţelegeţi. Pentru că nu v-aţi îndepărtat de noi, cel care am ales alte drumuri, pentru că nu v-aţi pus pe nas ochelarii de Honoris Causa.

Şi, mai ales, pentru că v-aţi propus să faceţi poduri între lumile noastre, pentru că munciţi să aduceţi forţa unor viziuni noi în viaţa celor care au alte preocupări decât ale voastre. Pentru că aţi înţeles că informaţia şi cunoştinţele nu trebuie numai să se adune una peste alta, în diplome de merit şi portofolii de spectacole. Trebuie, mai ales, să meargă mai departe, către cei care nu le au, transmise pe limba lor şi în folosul lor.

Jos pălăria pentru că sunteţi oameni ai timpului vostru.

Articol publicat în 24 FUN.

Aceste gânduri sunt pentru prietenii de odinioară. Pentru cei cu care am împărţit ani mulţi şi, mai nou, îndepărtaţi. Pentru cei împreună cu care întârziam la plata chiriei şi a cheltuielilor de bloc. Pentru cei cărora le ştiam cândva fiecare cotlon de suflet.

Suntem neputincioşi în faţa vieţii. De altfel, nici cu moartea nu ne descurcăm mai bine. N-o putem nicicum opri (viaţa, zic), ne schimbă priorităţile şi ne creşte mereu bugetul de cheltuieli. Ne îndepărtează de tot ce obişnuiam să fim.

Apropiaţii de odinioară sunt acum în patru zări. Ne vedem cu ei pe Facebook şi pe la nunţi. Altădată nu făceam un pas unii fără alţii şi nu ne puteam imagina viitorul altfel decât la grămadă. Cea mai frumoasă grămadă ce i-a fost vreodată dată Pământului s-o vadă. O grămadă organizată, ca la rugby, în care ne sprijineam fiecare pe umerii celorlalţi.

Acum avem alţi prieteni, iar dintre cei vechi puţini ne-au rămas puţini aproape. Cei mai mulţi s-au dus în treaba lor. Când au plecat n-am realizat că treaba lor nu mai e treaba noastră, la propriu. Pe unii i-au dus departe priorităţile, pe alţii – priorităţile noastre. Şi-acum suntem cu toţii fericiţi, doar că nu mai suntem împreună.

Îi mai păstrăm doar pe câţiva dintre prietenii vechi. Mulţi s-au retras pe Facebook, la nunţi şi în oglinzi retrovizoare. Şi-apar numai din când în când în viaţa noastră, mirosind a copilărie şi a studenţie. Lor le dedic gândurile mele de acum şi bucuriile mele dintotdeauna.

Ne găsim subiecte care ne dau mai întâi târcoale, apoi ne ispitesc, arătându-ne fotografii din viitor, în care apărem mai bogaţi, mai faimoşi sau mai demni de respect. Uşor-uşor se strecoară în viaţa noastră, până când ne trezim că ele sunt principalele noastre scopuri în viaţă. Ne supun tot mai mult, până când le devenim cu totul şi cu totul devotaţi.

Între timp ne-am trasformat deja în nişte roboţi, incapabili să mai gândească sau să facă ceva în afara setărilor din fabrică. E prea târziu, ne-am lăsat aspiraţi într-un bol sticlos, prin care nu mai vedem clar. Vorbim numai despre încrâncenarea noastră, alegându-i numele care ne interesează mai mult. De obicei numele ei e  iubire, frumuseţe, carieră, bani…

Prietenii încep să se uite ciudat la noi, neînţelegând, pe bună dreptate, de ce nu mai suntem la fel de simpatici, de ce nu mai avem subiecte de discuţie. Încep să ne aloce compasiune, dar tot mai puţin timp, pentru că începem să îi obosim. În plus, şi ei au încrâncenările lor.

Nu ne mai rămâne energie pentru altceva, iar viaţa noastră, cel puţin pe termen mediu, ia o turnură implacabilă. Dacă am luat decizii corecte în ultima vreme, încrâncenarea noastră ne poate apropia de succes. Dacă nu, nu ne duce nicăieri.

Mă mai întorc la Darabani din când în când, cât pot de des. Aerul de acasă îţi umple cel mai bine nările şi te duce, într-o secundă, cu zeci de ani înapoi. Te duce într-o vreme când priveai ca la o minune la părul cărunt al bunicilor, fiindcă tu nu văzusei încă aşa ceva la tine acasă. Au trecut anii gâlgâind cu nerăbdare şi ne-au adus aici, de unde privim cu inima împărţită în două.

Mai întâi, între bucuria că părinţii tăi ţi-au fost părinţi şi regretul că nu au putut fi parte din gaşca ta de prieteni la cataramă. Dintr-aceia cu care să te ştii din copilărie până la sfârşit, din aceia cu care să îmbătrâneşti odată.

Apoi, între fericirea de a fi “om mare”, cu pasiunile şi ambiţiile tale, şi regretul pentru vremurile în care nu trebuia să ai fericirea asta.

Între timp, acestui acasă i se mai adună, rând pe rând, altele. Toate fără cod poştal, toate în sufletul tău. Acasă – acolo unde te strângeai cu prietenii din liceu. Acasă – sala de baschet unde făceai antrenamente cu mingi colţuroase, pe care, ca să ajungi un superstar local, trebuia să le mânuieşti fără să le priveşti. Acasă – cu prietenii din facultate sau din organizaţia de studenţi care ţi-a schimbat viaţa. Acasă – cu trupa de şoc alături de care schimbi lumea, zi de zi, în firma ta sau la locul tău de muncă.

Acasă e unde iubeşti cu tot ce eşti. Acasă e cu Rada, oriunde. Acasă e cu prietenii din Bucureşti şi cu cei de la seara de boardgame-uri. Acasă e un loc în mintea ta, un loc dezordonat, încărcat cu vechituri romantice peste care aşezi, în fiecare moment, gânduri noi şi fotografii fără moarte.

Scris mai târziu: Ca un făcut, cei de acasă şi-au amintit azi de mine, într-un mod surprinzător.

Articol publicat în 24 FUN.

Vreau să fac rost de 3 ore în plus în fiecare zi.

Aşa aş putea de exemplu să mă apuc de scris, sau aş putea face sport în fiecare seară. Aş putea chiar să mă plimb de nebun pe străzi pe care n-am mai fost niciodată sau aş putea să-mi reamenajez în sfârşit sufrageria. Aş putea să lucrez la nişte proiecţele de suflet, de care n-am nevoie să afle lumea, dar prin care să fiu de folos cuiva.

Aş putea folosi măcar una din cele trei ore pentru citit. Aşa aş citi măcar vreo 50 de pagini pe zi. Adică măcar o carte pe săptămână şi patru în fiecare lună. Sau, dacă aş citi mai repede şi trei ore pe zi, nu una, aş termina 20 de cărți în fiecare lună.

O altă variantă ar fi să mă întâlnesc în orele astea, măcar o dată pe săptămână, cu prietenii. Aş avea cu cine, fiindcă am vreo 10-20 de prieteni în oraş, oameni pe care îi consideram apropiaţi acum câţiva ani, dar cu care nu m-am mai văzut în ultima vreme decât întâmplător. Aş putea vorbi cu ei vrute şi nevrute, despre ei, despre mine, despre vieţile noastre, despre politică, despre fotbal, despre pasiuni, despre probleme, despre viitor.

Cu trei ore în plus în fiecare zi, aş fi mai odihnit, mai cult şi mai prietenos. Mi-aş trage seva din cărţi şi nu din ştiri, din prieteni şi nu din reţele sociale. Aş face lucruri utile mie sau altora, lucruri mărunte sau mari de care să fiu mândru.

Mă rog, gata pentru azi, trebuie să plec. Începe Big Brother la televizor şi trebuie să şi intru puțin pe internet. N-ar trebui să-mi ia mai mult de trei ore în total.

Cel mai tare mă bucur să-mi văd prietenii care savurează Bucureştiul, cărora le place să trăiască aici. Am stat la doi prieteni vechi, cu care am împărţit câţiva ani din viaţă, puţinii bani din studenţie şi câteva apartamente în Cluj. Oameni faini, oameni peste medie. Oameni care s-au făcut remarcaţi în Cluj, apoi în Bucureşti şi care s-ar face remarcaţi oriunde. Şi din nou am fost confuz, între a mă bucura pentru ei şi a mă întrista că nu locuim în acelaşi oraş.

Ne-am întâlnit şi cu alţi prieteni buni. E amărui, ciudat şi incontrolabil cum o ia viaţa razna de la o vreme. Cum prietenii buni de odinioară trec din priorităţi în amintiri, cum fiecare îşi urmează cursul vieţii sale şi când de departe ne duce asta unii de alţii. Cum te întâlneşti cu fiecare pentru câteva minute odată la 2 ani şi ţi se pare că n-aţi fi plecat niciodată pe drumuri separate.

Oricum, parcă nu sunt gata să accept că noi ne vom mai întâlni numai la nunţi şi la botezuri.