Întâmplările ca asta îmi par a fi un test de luciditate și-mi aduc în minte vechiul (dar deloc întâmplătorul) clișeu antreprenorial „nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici”. Întâmplările ca asta mă fac, într-un mod ciudat, să mă simt mai bogat cu o poveste care nu tuturora le e dată să o trăiască.

În antreprenoriat e crucial, în viziunea mea, să-ți asumi personal răspunderea pentru tot ce n-a mers tocmai bine, chiar dacă asta înseamnă uneori să plătești facturile altora. În definitiv tu ești capătul de linie și pe la tine trec toate trenurile. Cel mai mare atu al antreprenorilor de cursă lungă e că au puterea, atunci când lucrurile merg prost, să se oprească pentru o clipă, să tragă aer în piept, să se reumple cu energie și să o ia de la capăt.

Pe de altă parte, e ciudat să vezi pe pielea ta cum se schimbă oamenii în preajma banilor. Cât timp subiectul îți dă târcoale din reviste sau din poveștile la bere, el îți poate părea doar o realitate îndepărtată, dintr-o lume în care nu îți dorești și în care nici nu crezi că o să ajungi vreodată. Apoi, când ți se întâmplă ție (de clasicele „țepe” e vorba), când îi privești în ochi pe cei care te scufundă, rămâi pentru o clipă consternat. Iar atunci, deși ai tot dreptul să îi consideri pe ei vinovați, să o faci nu te va ajuta cu nimic.

Această bătălie între asumarea răspunderii și plasarea vinei în curtea altora e testul de luciditate despre care vorbeam. Antreprenorul care reușește să-și recunoască deciziile proaste, să și le asume pe cele ale oamenilor cu care lucrează și să învețe noi tehnici de auto-apărare din orice nereușită, acest antreprenor va merge înainte și va trăi, curând, alte și alte povești incredibile, inaccesibile celorlalți. Acest antreprenor greșește din ce în ce mai bine.

În cei 3-4 ani de antreprenoriat de până acum am avut multe idei, pe care le-am administrat aşa cum am vrut. Am rulat, pentru a le pune în practică, o grămadă mare de bani pentru nişte mucoşi ca noi (ok, un mucos ca mine; să nu aduc injurii nemeritate asociaţilor mei). :) Ne-am bucurat, pe răspunderea noastră, de toate reuşitele şi am suferit, fără a putea arăta cu degetul, pentru toate necazurile. Care nu au fost puţine.

Acum mă simt ca un antrenor de fotbal. Vin să fac performanţă şi am mână liberă, în limitele bunului simţ. Nu pot pierde banii mei, dar pot pierde banii celui care mi-a dat pe mână “jucăria”. Iar, dacă asta se va întâmpla, nu păţesc mare lucru, doar că acest eşec ar atârna mult mai greu în mintea mea decât orice boacănă aş face vreo dată în nume propriu.

Rolul meu e, în continuare, să pun în practică iniţiative ample. Doar că de data asta o fac pe nişte bani faţă de care nu am o răspundere directă, legală. Când ai mână liberă, pe banii altcuiva, eşti mult mai determinat decât un angajat clasic şi mult mai atent decât un antreprenor.

Chibzuieşti înndeeeellluuung la strategia optimă, treci prin multe scenarii şi prin multe exceluri înainte să deschizi gura. Şi te apuci de treabă, cu maximul tău de determinare, dar nu atât de relaxat ca în antreprenoriatul pur. În situaţia asta nu există “ce-o fi o fi”, există numai varianta succesului. Eşecul nu e o opţiune, fiindcă nu te poţi revanşa prea curând, moral, pentru banii şi pentru timpul care nu-ţi aparţineau, dar pe care le-ai irosit.

Abordarea mea e să lucrez sincer, curajos şi să implic lumea în iniţiativele şi în deciziile mele. E ca şi cum aş lucra pentru un client atât de mare şi de important, încât îmi poate schimba viaţa în orice moment. Un client care îmi poate transforma succesul într-o mare ştire, aşa cum poate face şi cu eşecul meu.

Ştire pentru alţii, dar, mai ales, ştire pentru mine. Mă gândesc că e neplăcut este să afli, şi să ai motive să îţi poţi singur confirma, o veste proastă despre tine.