Peste câţiva ani am căpătat voce. Mai ales, am căpătat ascultători. Pe el l-am revăzut în câteva concerte live. Părea beat sau drogat sau poate chiar era. Atitudinea lui, replicile lui, purtarea lui pe scenă m-au dezamăgit. Am simţit că nu mai suntem acea generaţie care urla la unison “mi-am găsit PEREEEEEECHEEEEE”.

Azi l-am auzit vorbind pe blogul lui. Şi-am înţeles că generaţia a rămas aceeaşi, visele au rămas aceleaşi. Şi că, de câte ori mi-a fost mie ruşine cu el, probabil că şi lui i-a fost ruşine cu mine. Şi cu noi toţi. Şi că fiecare are dreptul să-i placă să greşească şi că asta nu contează aşa de mult. Că mai bine contestat şi bun decât ireproşabil şi prost.

Atâta doar, că Tudor simte că generaţia noastră nu şi-a atins scopul şi că tot ce putem face e s-o pregătim pe următoarea să facă o treabă mai bună. Că noi putem fi Setilă şi Fomilă, dar ei sunt Harap Alb.

Eu cred că suntem încă prea tineri să credem asta. Cred că noi suntem Harap Alb, cred că putem încă urni România din loc. Că abia acum avem cu adevărat şansă să facem asta, când alergăm către 30 de ani.

Şi da, copiii noştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Dar poate că vor şti cine a fost Tudor Chirilă. Sau Ştefan Teişanu. Sau cine ai fost tu.

Sfaturile lui Tudor pentru liceeni sunt preţioase. Dar nu putem încă pasa responsabilitatea către ei. Aici e adevărata provocare istorică a fiecărei generaţii: să fie schimbarea în timp ce-i pregătesc pe cei mai tineri de lucruri şi mai mari. Ce-a zis Tudor e aici, pe blogul lui. Tudor, şi alţii ca el, se pot ocupa de pregătirea celor mai tineri pentru schimbările de după noi. Cine se anunţă însă pentru schimbările de care suntem noi responsabili?