A trecut TIFF-ul și ne-am așezat la loc. Și noi și mă tem că și clădirile, străzile și cinematografele. Am rămas însă cu poveștile și cu întrebările de la TIFF, am rămas cu încrederea că miracolele se pot încă întâmpla și pe strada noastră. Pentru că e miraculos în ce s-a transformat TIFF-ul în acești 10 ani.

În plus, eu rămas și cu câteva restanțe. Mi-am propus să scriu despre toate filmele pe care le văd la TIFF. N-am reușit, nici pe departe, și nici nu-mi mai propun. Dar trebuie să vă spun despre două dintre filmele pe care le-am văzut duminică, în ultima zi de festival.

Vulcanul a luat premiul pentru regie la TIFF. Știam asta când am intrat în sală și n-am avut nevoie de o oră și treizeci și opt de minute, cât durează filmul, ca să înțeleg de ce. Ați băgat, cred, de seamă că eu nu fac tocmai critică de film, așa că și de data asta vreau numai să pasez mai departe întrebarea nerostită a filmului: când e totuși prea târziu? De cât timp mai avem nevoie ca să ne-adunăm ființa din cotloanele în care s-a ascuns și să luăm, cu mintea și sufletul laolaltă, deciziile de care avem evident nevoie. Filmul m-a făcut să mă întreb, și îți va face și ție același lucru, dacă nu cumva, având soarele în ochi, sunt incapabil să văd cum las timpul să se scurgă pe lângă mine.

Să vedeți Vulcanul, neapărat. Și să faceți la fel cu Dacă bobul nu moare, cel mai balcanic film din câte s-au făcut vreodată. Un prieten m-a trimis, fără drept la replică, să văd filmul ăsta. „E o combinație între Kusturita și Asfalt Tango”, mi-a spus. Românii și sârbii vorbesc, fiecare pe limba lui. Se întâlnesc în mituri și în simboluri și își retrăiesc fiecare poveștile dintotdeauna: supraviețuirea, războiul, credința, iubirea. Filmul m-a întrebat „ce-ai face dacă?”, dar mai ales m-a întrebat dacă nu cumva voi ajunge exact în locul spre care privesc.

De la Cluj TIFF-ul a plecat apoi către Sibiu și București. Promite însă să ne stea prin preajmă tot anul, în toată țara (avem ocazia să vedem la Cinema Victoria filmele pe care le-am ratat la festival). Va veni din nou, în 2012, să ne ridice în picioare.

Să-i mulțumim lui Tudor Giurgiu pentru nebunia de acum 10 ani, când a visat la TIFF-ul de azi. Și mai ales pentru nebunia de acum, când trebuie să lupte cu un oraș întreg ca să-l convingă să-și accepte emblema culturală cu care toți vor să se laude, dar, dacă s-ar putea, fără să trebuiască să iasă din casă.

Faptul că protagoniștii documentarului Perestroika mea de la TIFF „și-au atins maturitatea pe măsură ce lumea din jurul lor se schimba” nu m-a impresionat foarte mult. Arătați-mi pe cineva care își atinge altfel maturitatea. Arătați-mi pe cineva a cărui lume nu se schimbă dramatic între prima bicicletă și al zecelea an de salariu.

Filmul mi-a părut că ne prezintă ceva ce știm cu toții și nimic mai mult. O replică totuși mi-a rămas în minte și e posibil ca tocmai ea să fie cheia impresiei generale pe care ne-a lăsat-o documentarul mie și prietenilor mei. „E imposibil să explici copiilor istoria sovietică pentru că o minte normală, așa cum e a lor, nu poate cuprinde absurdul acelor vremuri” (am citat-o din memorie pe una dintre eroinele documentarului).

Recunosc, aș vrea ca documentarele de la TIFF să ne propună dezbateri, frământări, așa cum fac cele mai multe dintre filmele din celelalte categorii ale festivalului. Dar nici Perestroika mea și nici Demascarea, celălalt documentar pe care l-am văzut, nu mi-au dat de gândit. Ambele tratează subiecte generoase peste medie, dar parcă superficial, parcă fără să-și fi dat silința.

Negociind programul TIFF al zilei cu un prieten, l-am convins să mergem la Demascarea citindu-i detaliile fenomenului Pitești (cel mai important experiment comunist de folosire a torturii în scopul „lepădării de convingeri”). L-am convins repede pentru că detaliile sunt simple și zguduitoare. Din păcate, documentarul n-a făcut altceva decât să reia parcă pagina de Wikipedia. Nimic în plus, cu excepția emoției celor 4-5 protagoniști ai filmului, cu toții deținuți la Pitești în anii ’50.

Cred că „Demascarea” ar fi putut să zguduie sala de cinema și pe toți cei aflați înăuntrul ei. Dar nu prin drama personajelor, ci prin ceea ce i-a urmat ei. Aș fi vrut să aflu nu cum au fost chinuiți studenții în anii ’50, aș fi vrut mai ales să aflu cum au ieșit din asta. Ce au făcut după. Ce gânduri și ce concluzii au adunat. Cum s-au adunat pe ei înșiși. Ce-au pierdut și ce-au mai reușit să salveze.

M-am bucurat însă să-l pot asculta pe viu pe Alin Mureșan vorbind despre munca lui de documentare a fenomenului Pitești. Alin a abordat subiectul pentru prima oară la 22 de ani, cu prilejul lucrării sale de licență. Apoi a publicat cartea „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate” pe care a reeditat-o în 2011, an în care a apărut și documentarul „Demascarea”, făcut după un scenariu scris tot de către el. Să ai asemenea preocupări și, mai ales, asemenea reușite la nici 30 de ani mi se par fapte excepționale, pentru care Alin Mureșan merită din plin respectul nostru. Dacă se aude, TEDxCluj, aveți din partea mea o propunere de vorbitor pentru următoarea ediție.

Ieri am văzut un film pe care îl mai văzusem recent de câteva zeci de ori. E jucat în fiecare zi de către cei mai mulți dintre cunoscuții noștri și e plin de replici previzibile. De la o reeditare la alta se fac ample schimbări de decor, care însă nu reușesc însă să-l ridice peste nivelul plictisitorului. Indiferent de localizare și de anotimp, fiecare ecranizare alternează apatia cu drama, apoi depresia cu hazul de necaz sau, și mai bine, cu umorul negru.

Scenariul e simplu: oamenii iau decizii proaste, în care se afundă tot mai mult; unii nu-și mai revin niciodată, iar ceilalți o fac numai dacă și după ce fac loc unor mari cutremure în viața lor. „Structura influențează comportamentul” e o lecție de business pe care o învățăm devreme, dar care se aplică însă la fel de bine și în viața de zi cu zi. Ca să obținem alte rezultate trebuie să ne purtăm altfel, iar pentru asta e nevoie să ne modificăm profund, structural viața.

Curajul pentru marile schimbări nu se găsește la magazin. Trebuie să-l căutăm în propriile buzunare, iar căutarea poate dura ani întregi. Ani înceți, letargici, făcuți din zile pe care le așteptăm să treacă și din nopți în care preferăm să dormim liniștiți. Apoi, la un moment dat, celor mai norocoși dintre noi li se întâmplă ceva: oameni-meteoriți le aterizează în grădină, le provoacă drame de tot felul și le răstoarnă lumea cu fundul în sus. Mutați cu forța într-un decor nou, într-o lume cu reguli schimbate și cu standarde proaspete, norocoșii încep să vadă limpede. Le vin idei, se încarcă cu argumente, pot alege.

Asta se întâmplă și în Happy, Happy, filmul despre care vă spuneam că l-am văzut ieri la TIFF. Mi-a plăcut absurdul și umorul situațiilor, mi-au plăcut actorii și imaginea. Mi-a plăcut până și ideea de viață la țară, într-o căsuță în Norvegia. L-am notat cu „Excelent” și vă recomand să-l căutați pe DVD-uri sau pe internet (la TIFF nu cred că mai rulează). E un film ușor, dacă îl vrei ușor, și o temă pentru acasă, dacă vrei teme pentru acasă.

Dacă ești pe fază, Happy, Happy îți poate aprinde scânteia unui înfiorător truism: cu cât o amâni mai mult, cu atât schimbarea vine mai târziu.

Suntem obișnuiți cu armonia, cu logica imediată, cu frumosul din antichitate. Artiștii însă ne propun, de multă vreme deja, lucrări care nu rimează, pe care nu le poți fredona sau repeta în vreun fel. Ei ne toarnă în cortex stări și nu armonie. Ca să te regăsești în ele trebuie doar să fii în fața tabloului potrivit, să ai mintea limpede și un dram de sinceritate.

Uneori însă ne e greu să înțelegem. „Ce-a vrut să spună autorul?” e o întrebare mai complicată decât părea a fi în clasa I, când am auzit-o pentru prima oară. Sinopsisurile ne-ar putea da o mână de ajutor. Dar când nici ele nu sunt de ajuns, atunci e nevoie să captăm cumva toate mințile dinaintea noastră, urmărindu-le de-a lungul întregului fir al istoriei. E nevoie să învățăm progresia ideilor din mintea noastră ca specie pentru a ne putea situa cu succes, fie și numai pentru o clipă, la capătul ei. Înțelegând ce-a fost în mintea creatorilor și a privitorilor de-a lungul vremii, de la statuetele preistorice la instalațiile din galeriile de artă comtemporană, mergem pe o scară a evoluției la capătul căreia ne trezim, fără surprize, mai înalți. Și-atunci un film „absurd” se poate transforma dintr-odată într-o revelație.

Ieri am fost la Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan, un film înscris în competiția TIFF 2011.

Aparent, filmul e povestea unui programator indian care visează să facă un scurt-metraj. Atât știam despre film înainte să intru în sală și mi-a fost destul. M-am regăsit în povestea filmului pentru că și eu sunt unul dintre aceia care nu se pot opri din a-și dori să-și schimbe viața din când în când. Ce-am găsit însă pe ecran a fost un film în film, o nebunie de idei din care n-ai altă șansă decât să iei două-trei acasă și să le lași să crească. Filmul e o meta-poveste despre dorința de a face totul mai bine, o poveste rămasă neterminată pentru că (atenție!) personajul principal al filmului-în-film decide să părăsească brutul, materialul filmat, înainte de montajul final. Cel ce se retrage din film nu e actorul, ci caracterul însuși, întâmplare care lasă filmul fără titlu și pe tine, spectatorul, cu cel puțin o decizie de luat.

Astăzi mergem la Nokas, la Imperialiștii n-au murit, la Demascarea, la Pina și la Camera sinucigașilor. Sau la cât mai multe dintre ele.

Lăsând gluma la o parte, chiar am un sentiment ciudat, acum că gândurile pe care mi le aştern de câţiva ani pe blog au primit un semnal public de apreciere. Mă onorează mult şi faptul că domnul Tudor Giurgiu, directorul festivalului TIFF, a ales “TIFF, prin ochii unui cinefil de ocazie” drept cel mai ilustrativ articol pentru eveniment.

Cu ocazia asta ridic mănuşa aruncată de Radu şi anunţ de pe acum organizarea unui chef de proporţii, avându-i ca invitaţi pe toţi cei care au participat la Ursus Film.

Data: când vin premiile, ca să le udăm.
Locaţia: undeva prin Cluj.
Partenerul evenimentului: Ursus – dacă ne unim câţiva, poate negociem o ladă de bere :)

Mulţumesc pentru încredere, pentru voturi şi pentru felicitări.

Dar îmi plac filmele, îmi plac filmele bune. Îmi place să le văd şi să vorbesc despre ele. Îmi plac filmele care evocă timpuri în care n-am fost şi în care nu vom fi, îmi plac filmele care vorbesc despre stări de spirit care te transformă, ca spectator şi ca om. Nu ştiu ce-nseamnă pentru restul lumii “un film bun” şi nu pot decât să sper că înseamnă acelaşi lucru ca şi pentru mine.

M-am gândit să pun pe hârtie ce-i trece prin cap despre TIFF unui cinefil de ocazie. Pentru că, deşi tuturor celor care intrăm în contact cu TIFF-ul ne-ar plăcea să fim nişte fini critici de film, puţini dintre noi pot analiza acest eveniment din perspectiva unor cineaşti veritabili.

Am fost la deschiderea TIFF-ului de anul ăsta şi voi mai merge la câteva filme (5-10). Lume multă, lume bună la deschidere. Un film excepţional (Amintiri din epoca de aur) în faţa unui public colorat: personalităţi din lumea filmului, studenţi, vedete din show-biz, cunoscători de film, iubitori de ieşit în public, tineri, bătrâni, eu. Lumea s-a distrat, s-a minunat, şi-a pus întrebări şi la sfârşit a aplaudat.

Două momente din deschiderea festivalul au clarificat pentru multă lume în ce forţă s-a transformat întâlnirea anuală de la Cluj. Primul a fost intrarea în sala de la Cinema Republica, goală de atâţia ani şi prea mică acum pentru numărul de spectatori veniţi la TIFF. Al doilea a fost momentul aplauzelor, una din puţinele clipe când mulţimea pestriţă de care vorbeam mai sus împărtăşea gânduri asemănătoare.

Nu ştiu cu certitudine ce-şi doresc organizatorii TIFF de la festival. Ştiu însă câteva lucruri pe care le vor obţine:

• Vor aduna laolaltă oameni de calibre, interese şi speţe diferite, într-un moment în care minţile şi sufletele lor se vor uni mai mult ca oricând. Iată că nu numai fotbalul poate face asta.
• Vor ajuta românii să iubească din nou filmul românesc, cu toate mesajele lui profunde, cu toate poveştile lui simple, deseori nostime într-un fel sau altul, şi cu toate bugetele lui mici.
• Vor umple din nou sălile unor cinematografe dărăpănate şi demodate, unde nu-ţi poţi aşeza pe ochi ochelari 3D. Vor aduce, uşor-uşor, oamenii la cinematograf de dragul filmelor şi nu al ieşirii în oraş.

TIFF-ul te lasă să pătrunzi într-o curte cu zid înalt, inaccesibilă multor români pentru că singuri ne-am făcut-o inaccesibilă. Asemenea lumii literare, a muzicii clasice, a folkului, a desenului, a sculpturii, toate departe pentru mulţi dintre noi. TIFF-ul e, pentru mine – cinefilul de ocazie, cea mai reuşită îmbrăţişare între arta nobilă şi marketingul social.

Pentru multă lume e clar de ceva vreme că marketingul (media, evenimentele, brandurile dorite, lucrurile la modă etc.) e cel care a a adus bacilul mediocrităţii în societatea românească. Prin TIFF, lumea filmului arată că a înţeles că numai prin aceleaşi instrumente poate introduce în genele noastre viruşi mai puternici decât mediocritatea: cunoaşterea, gândirea, dezbaterea, umorul, reflecţia.

Pentru că face din filmul bun ceva din nou la modă, mă înclin în faţa TIFF-ului.

Mai jos e trailerul filmului Amintiri din epoca de aur, proaspăt laureat la Cannes.