Ne găsim subiecte care ne dau mai întâi târcoale, apoi ne ispitesc, arătându-ne fotografii din viitor, în care apărem mai bogaţi, mai faimoşi sau mai demni de respect. Uşor-uşor se strecoară în viaţa noastră, până când ne trezim că ele sunt principalele noastre scopuri în viaţă. Ne supun tot mai mult, până când le devenim cu totul şi cu totul devotaţi.

Între timp ne-am trasformat deja în nişte roboţi, incapabili să mai gândească sau să facă ceva în afara setărilor din fabrică. E prea târziu, ne-am lăsat aspiraţi într-un bol sticlos, prin care nu mai vedem clar. Vorbim numai despre încrâncenarea noastră, alegându-i numele care ne interesează mai mult. De obicei numele ei e  iubire, frumuseţe, carieră, bani…

Prietenii încep să se uite ciudat la noi, neînţelegând, pe bună dreptate, de ce nu mai suntem la fel de simpatici, de ce nu mai avem subiecte de discuţie. Încep să ne aloce compasiune, dar tot mai puţin timp, pentru că începem să îi obosim. În plus, şi ei au încrâncenările lor.

Nu ne mai rămâne energie pentru altceva, iar viaţa noastră, cel puţin pe termen mediu, ia o turnură implacabilă. Dacă am luat decizii corecte în ultima vreme, încrâncenarea noastră ne poate apropia de succes. Dacă nu, nu ne duce nicăieri.

Eu aleg povestea lui Răzvan Zăinescu, îl aleg pe Răzvan şi pe familia lui, aleg lupta lor grea şi speranţa lor fără margini. Cu Răzvan am împărţit, în perioade diferite şi fără să ne cunoaştem, aceeaşi organizaţie în facultate.

Luaţi-vă un moment să citiţi povestea lui şi, dacă puteţi ajuta, faceţi-o. Măcar printr-un SMS.

În data de 28.12.2008 Răzvan (31 ani) a fost cuprins de convulsii şi şi-a pierdut cunoştinţa. Raluca, soţia sa, a chemat SMURD-ul, care au venit în 15 minute. Exact când au ajuns, lui Răzvan i s-a oprit respiraţia. A fost nevoie de 6 injecţii de adrenalină în inimă şi de 40 minute de resuscitare, timp în care creierul s-a aflat în hipoxie (slabă oxigenare). Răzvan a intrat în comă profundă – 3 pe scala Glasgow (scala Glasgow e gradată de la 3 la 15, iar sub 3 nu există decât moarte clinică).

Răzvan a luptat mult şi a făcut progrese mari, dar încă mai are nevoie de ajutor. Citiţi şi restul poveştii aici.

Băieţii jucau mingea, fetele stăteau de vorbă şi se uitau după flăcăi. Şi ăştia mai bătrâni mâncau cucoşi, adică floricele, cum se zice-acum. Şi unul, mai bătrân, zice: „Fata moşului, într-o zi, uliţele-o să fie pline de maşini cum îs acum de oameni. Şi-ntr-o zi, maşinile o să umble ca ciorile, prin ceruri.”

Era înainte de primul război mare. Spune maică, de unde ştia moşul că aşa o să fie? Şi uite c-o avut dreptate.

Ascultaţi-mă pe mine. Nu staţi, nu aşteptaţi să vă fie bine, să aveţi de toate, să fiţi bogaţi. Anii trec repede şi tu te duci cu ei, ş-atunci tu nu laşi în urmă nimic decât copilaşii tăi. Faceţi copii maică, nu vă gândiţi că sunteţi săraci şi că vi-i greu. Faceţi copii cât sunteţi tineri. Lăsaţi-i să crească pe lângă voi, că ei cresc, cresc şi dacă nu-s bogaţi.

Şi, când ajungi la bătrâneţe, ei o să fie mari şi o să fie singura voastră bucurie. Şi-o să vă multumească pentru că i-aţi îngrijit şi o să vă crească sufletul privind la ei.

Să faceţi copii şi să fiţi sănătoşi!

Asta le-a strigat bătrâna, aranjându-şi sacoşele, în timp ce maşina o lăsa în urmă. A insistat să le dea 1 leu, „fiindcă banii greu se fac”, dar amândoi au refuzat-o politicos. Pe când erau studenţi îşi promiseseră că, atunci când vor avea maşina lor, o să ia mereu autostopişti, fără să le accepte banii.

]]> http://www.laptopisetul.ro/2009/02/amintiri-de-pe-drum/feed/ 1 http://www.laptopisetul.ro/2008/10/crionica/ http://www.laptopisetul.ro/2008/10/crionica/#comments Mon, 13 Oct 2008 17:54:57 +0000 Ștefan http://www.laptopisetul.ro/?p=258 Dacă vrei ca, după ce mori, corpul să-ţi fie păstrat la minus 200 de grade Celsius pentru a fi readus la viaţă când şi dacă medicina o va permite, poţi să faci asta.

În cazul în care îţi doreşti ca, dacă şi când, vei fi readus la viaţă să ai un corp mai tânăr decât atunci când ai murit, poţi să-ţi dai spre păstrare numai capul.

În principiu, corpurile şi capurile sunt date spre păstrare pentru 50 de ani, dar e posibil să stea şi mai mult.

Pentru a beneficia de acest serviciu, trebuie să te înscrii pe o listă de aşteptare şi să plăteşti, atunci când îţi vine rândul, 42.000 de dolari pentru cap, respectiv 80.000 de dolari pentru tot corpul.

Cei care sunt împotriva acestor practici sunt de două feluri. Primii sunt cei care spun că e ca şi cum ai încerca să refaci vaca dintr-un simplu hamburger. Cei de-al doilea spun că e imoral să prelungeşti viaţa în acest fel, substituindu-te lui Dumnezeu.

Cei care sunt pentru sunt de un singur fel: ei spun că acest lucru e atât posibil, cât şi moral. Spun că e la fel de moral ca şi inserarea unui peace-maker sau ca şi mai simplă resuscitare cardio-respiratorie.

Cei care vor să afle mai multe pot intra pe site-ul ALCOR (Fundaţia pentru prelungirea vieţii).

Aud din ce în ce mai des în ultima vreme cum că noi am fi “generaţia aşteptată”.

Normal, doar atâţia oameni ne-au aşteptat atâta vreme… Ne-au aşteptat să ştergem cu sudoarea minţilor noastre ultimii 50 de ani, când părinţii noştri n-am avut cum să se desfăşoare. Ne-au aşteptat să punem mâna pe telecomenzi şi să schimbăm canalul, dinspre ruşi şi bulgari spre nemţi şi americani. Ne-au aşteptat să îndeplinim vise pe care cei dinaintea noastră nici n-au putut îndrăzni să le aibă.

Şi-am venit. Am venit gata să punem mâna pe telecomandă, gata să o rupem la fugă spre vest. Noi suntem cei pregătiţi să-şi dea viaţa pentru România, dar care gândesc pe jumătate în engleză. Suntem cei care chibzuim îndelung pentru o pereche de blugi, dar care claxonăm de numa’ numa’ dacă maşina din faţa noastră n-a rupt-o la fugă în mai puţin de două miimi de secundă după culoarea verde a semaforului.

În aceste vremuri de mare viteză e poate mai simplu să aştepţi să te claxoneze cineva decât să hotărăşti singur când ar trebui să înaintezi. Totuşi, în mod ciudat, majoritatea dintre noi preferăm să fim pregătiţi pentru culoarea verde. Avem mândria de a fi primii care pleacă de la semafor. Primii care au Ericsson din ăsta nou, primii din grupa noastră de la facultate, primii la Fifa în reţea sau primii care reuşesc să se întreţină singuri.

Înnebuniţi de viteză, trecem în goană prin copilărie, prin şcoală şi prin facultate, cu senzaţia continuă că imediat o să ne claxoneze cineva. Aşa că nu prea ne oprim să ne gândim la noi înşine, la ce suntem, la ce devenim, la poveştile prezentului şi la planurile noastre de viitor.

Nu trece mult şi vine vremea să luăm primele decizii importante, dar avem senzaţia că ne lipsesc informaţii. Să pun pe primul plan facultatea sau jobul? Sau ONGul din care fac parte? Când termin studiile să rămân în Cluj sau să mă întorc acasă? Să mă angajez, să fac un master? Sau amândouă? Să rămân cu Maria sau să îndrăznesc o relaţie nouă? Să plec în străinătate sau nu?

Oricine se cunoaşte pe sine poate depune mărturie că de fapt asemenea decizii sunt simple. Dacă ştii cine eşti nu-ţi va fi greu să afli ce îţi doreşti cu adevărat. Iar dacă ştii ce vrei, atunci totul e simplu pentru că nu mai ai de luat hotărâri, ci trebuie doar să acţionezi.

Pentru toţi cei care îşi doresc să reuşească, reţeta e aceeaşi: experimentează îndeajuns de mult ca să te descoperi, apoi progresează îndeajuns încât să-ţi împlineşti potenţialul.

Oamenii nu se schimbă, ei se cizelează, devin. Devin tot mai mult din ceea ce sunt deja. Aşa că prima regulă e să devii. Asta presupune ca, pe de o parte, să experimentăm cât de mult şi, pe de alta, să ne oprim şi să reflectăm destul de des la noi înşine şi la ce am devenit.

Nimeni nu ne poate învăţa într-o coloană de revistă cum să ne auto-cunoaştem şi cum să ne planificăm viaţa. Dar putem afla, dintr-o coloană de revistă, că şansele de a ne cunoaşte mai bine mişună în jurul nostru şi că nu trebuie decât să ne lăsăm expuşi o vreme. Şi mai putem afla, din aceeaşi coloană, că lucruri ca “valori personale”, “obiective” şi “viziune personală” sunt într-adevăr din cărţi, dar că fiecare le poate lua în felul său. Numai să le ia.

E drept că e greu, pentru că sunt numai câteva momente până roşul se schimbă în verde. Şi pentru că aceste momente nu sunt niciodată de ajuns să înţelegem cine suntem.
Generaţia aşteptată e claxonată într-una la semafor. Cred că asta e principala noastră provocare.

Totuşi există şi câţiva oameni care sunt veşnici. Unii doar pentru câteva clipe, alţii pentru mai multe, alţii pentru istorie. E simplu să rămâi veşnic: te faci geograf, chimist, fizician, arheolog, mareşal sau artist şi realizezi una sau două chestii măreţe. Mai nou, te poţi face şi fotbalist, doar că tre să fii ceva mai constant, decât un geograf de exemplu, ca să rămâi veşnic.

Dar dacă eşti  funcţionar la stat? Ai vreo şansă? Cred că da. Gândiţi-vă la JFK sau la Ştefan cel Mare. Dar ca antreprenor? Păi, ford, gates?

În fine, nu mai încerc să găsesc domenii care defavorizează veşnicia, s-ar putea să-mi ia toată viaţa să fac asta şi atunci sigur s-a terminat cu imortalitatea mea. doar n-o să-mi fie epitaful: “aici odihneşte robul lui Dumnezeu care a găsit domeniul în care nu poţi deveni veşnic: zoologia”. Oricum pe plăcuţă mi-ar scrie cineva urgent: “da’ de Darwin n-ai auzit, măh?”.

Cred că fiecare dintre noi are şansa să conteze pentru generaţia lui. Iar dacă o ratezi, sau nu ţi-o propui, e chiar mai simplu să contezi pentru generaţia următoare, pentru cei pe care i-ai crescut sau educat sau cărora le-ai spus cândva o poveste.

Mi-ar plăcea să fiu veşnic, măcar pentru câteva clipe. Să fiu veşnic într-un domeniu mai rar populat. Să fiu veşnic pentru cum am trăit. Şi, pentru câteva persoane, dintr-o generaţie-două, să rămân în minte ca cel care a trăit frumos, mai puţin căutând ce vrea să facă în viaţă, şi mai mult găsind ce vrea să facă.

Iar dacă acum mi-e o frică îngrozitoare de moarte, ei bine, în curând morţii o să-i fie groază de mine. Iar ca prim gest eroic de intrare în veşnicie, sâmbătă plec în concediu. Din nou. Să ne auzim cu bine.

Mai ţineţi minte filmul?

De la o vreme am început să mă uit la bătrâneţe ca la o nouă copilărie. poate că există, pe lângă copilăria noastră, trupească, şi de una mai înţeleaptă, a sufletului. poate că nu e nimic mai împlinitor decât să ai copii “reuşiţi” şi nepoţi frumoşi. Şi nimic mai frumos decât să îi vezi fericiţi şi plini de încredere.

Poate e liniştitor să îi vezi cum cresc, cum iau decizii şi cum greşesc sau reuşesc, să îi vezi de la distanţă, fără să te bagi prea tare. Poate zâmbeşti când copiii tăi sunt pe drumul cel bun, când îi vezi că au vise care, orice s-ar întâmpla, nu mor.

Poate eşti şi trist când îţi vezi copilăria murind puţin câte puţin, prin fiecare nuc care dispare, prin fiecare casă veche demolată şi prin fiecare unchi care se duce. Poate simţi toate astea ca pe o deja mare trecere, care te pregăteşte şi pe tine pentru veşnicie. Treci înspre o lume tot mai goală de copilăria şi tinereţea ta, şi tot mai plină de copilăria şi tinereţea altora, pe care nu îi cunoşti, dar pe care, cumva, îi iubeşti.

Poate te gândeşti că, în sfârşit, a venit clipa când poţi să te opreşti în loc şi să priveşti în jurul tău. Să meditezi la tot ce s-a întâmplat şi să te minunezi de tot ce se întâmplă. să asculţi melodiile tinereţii tale la ipodurile tinereţii lor. Şi totul să-ţi pară un vin demi-dulce, demi-sec, demi-inteligibil.

Oricum, e vremea să te bucuri de tot ce ai creat până acum. De familia ta, care e tot atât de frumoasă pe cât eşti tu. De averea pe care ai adunat-o strângând din dinţi atâta vreme, şi care a devenit, dintr-o dată, parcă mai mare decât ţi-ar trebui. De sănătatea ta, de care chiar n-ai avut grijă până azi, dar care, cum necum, te mai lasă încă să te plimbi, să adulmeci, să asculţi, să vezi. Nici nu-ţi trebuie parcă mai mult.

Şi de iubirea ta, pe care ţi-ai clădit întreaga viaţă, jur împrejurul inimii tale. Poate că ăsta e singurul lucru rămas neschimbat.  Toate celelalte sunt doar noua ta copilărie, a sufletului, care te pregăteşte pentru o viaţă despre care, din nou, nu ştii nimic şi care, din nou, te va surpinde cu frumuseţea ei.

He was born 39 years ago, in the same day, same year with his wife. Today they turn 39. At the airport he was welcomed with respect by authorities and by many Romanian people.

His wife was there of course, to meet him again after one year of being apart. she was there with their daughter, a 14 years old child. After the honours, the family was heading home, in their car. Friends and family were waiting for them for a party. A party to which they never got. They had a car accident and they both died. The daughter is in a coma, with minimum chances for recovery.

Today they were burried, with honours and with love. Their daughter doesn’t know they’re dead. A title from the Romanian newspapers: “Born in the same time, gone together”. Today they turn 39.

“I won’t live long now, all I’ve done in this life is now yours, split in three. Be good to each other, don’t let wealth darken your judgment. Help each other at any time.”

Today he had another vascular accident. He had the first one some years ago, affecting his motion abilities. Now he’s in the hospital, stable, but with a pulse below the normal limit.

If death is near, it will leave us without a great fighter. If death is near, how did he sense it?

Even now I feel it in a way. I fear for my parents, for my friends. I fear for Rada. And as I can feel I’m continuously growing up, I know I get closer and closer to the moment when I will bury someone I love. I think about my mother. My world will end then. I’ll have to reinvent myself. Whatever I will have done by that time it won’t be enough for me to know that she went there happy. That she went there confident. That she went there proud.

And more than anything I fear for her not going to whatever heaven there might be. Not because she wasn’t good enough on this earth. But because I won’t be the one to judge.

All these things get me an unexplainable hearth beat. Every beat for each day she lives, every pause for each day she dies.

As about my death, it’s a little more simple. I used to be simply scared about it. And still am. But the last four years brought me a warm feeling of relief, which I’m sure will help me close my eyes with love for what it was. And with a smile.

When people judge you, there are two good things they can say about you. “He was so good” or “he was so young”. when it comes to self-judgement, I use the same. When I die, I need to be good, to have done something remarkable.
Or to have high hopes, high plans and to have started working on them. I still fear death more than anything. I still am terrified of what I might find out there. But as long as I have dreams, as long as I am living them, I’ll close my eyes with love for what it was.