Tot în copilărie am găsit pe biroul din bibliotecă câteva pagini cu poezii. Le-am citit și nu mi-am ascuns niciun moment nemulțumirea. V-am mai povestit.

[...] erau un fel de poezii, dar foarte ciudate. Fiecare poezie avea trei strofe, nu existau puncte și nici virgule, iar versurile începeau fiecare cu literă mică. Am emis o judecată (vă amintiți, în biblioteca tatei am simțit mereu nevoia să fiu un om serios): „Nu-mi plac versurile astea. Sunt pline de greșeli de punctuație și nici măcar nu rimează. Cine le-a scris?”. „Eu le-am scris”, mi-a spus tata. „Se numesc versuri albe.” Atunci și așa am pătruns și eu în era poeziei contemporane.

Ce nu v-am spus e că, întâmplător, tata nu a mai publicat apoi nicio carte în următorii 12 ani. Critica mea se pare că l-a demobilizat.

Peste ani versurile s-au adunat. Și tot fără rimă și cu prea puține semne de punctuație în continuare. De curând, s-a întâmplat ca cele mai recente manuscrise ale tatei să fie publicate de două edituri clujene (Limes și Dacia XXI), în aceeași vară. Lansarea celor două cărți va avea loc mâine la Cluj, în Bastionul Croitorilor.

Pentru că am cunoscut destui iubitori de poezie pe internet, am rezervat trei locuri la evenimentul de mâine pentru aceia care ar dori să ia parte la el. La lansare vor participa 40 de oameni din lumea literară clujeană, reprezentanți mass-media și iubitori de poezie.

Totul se întâmplă într-o oră, o oră și jumătate, începând cu ora 13:00. Poetul clujean Mircea Petean și Sandra Cibicenco, reprezentanta editurii Dacia XXI, vor face scurte prezentări ale celor două cărți lansate mâine. În încheiere, tata va spune și el câteva cuvinte și va citi câteva poeme. Pentru final avem și un vin din Moldova, care merge numai bine cu poezia.

Cei interesați să participe la evenimentul de mâine sunt rugați să-mi scrie un mail sau să-mi lase un comentariu.

Până atunci, ia uitaţi la ce site-uri frumoase am lucrat (unul pentru Darabani şi unul pentru tata) şi ce poză frumoasă a făcut Rada prin oraş.

E intimă şi totuşi o spun în gura mare pentru că în multe privinte sunt ca el. Şi pentru că e posibil ca poezia să fie o formă de blog, aşa cum porumbeii voiajori sunt un fel de serviciu SMS.

Romantismul, dincolo de apectele literare, e a crede în nesfârşirea lucrurilor, în pofida logicii oamenilor. E a te teme de moarte la fel de mult pe cât îţi iubeşti viaţa. A iubi secunda şi metafora. Şi a vrea sa ramâi dupa ce nu mai eşti. Deşi e tot mai greu de arătat, romantismul nu va muri niciodată. Pentru ca a fi romantic nu numara câte flori ai dat sau câte serenade ai cântat. A fi romantic spune că eşti visător, gânditor şi mai expus trecerii timpului decât toţi ceilalţi. Pentru că timpul şi trecerea lui te hrănesc cu emoţie, cu iubire şi cu tone de cuvinte şi de filosofie.

Cred că unii se apucă de bloguri din aceleaşi motive pentru care alţii se apucă de poezie. Pentru că iubesc timpul, secundă cu secundă, şi pentru că simt nevoia să descarneze trecerea lui, transformând-o în versuri, de o formă sau alta.

Vă invit să înţelegeţi aspiraţiile unui romantic.

“De pe fundul oceanului
din văzduh sau de sub pământ
ori din scrumul crematoriului
voi reveni

reinventând literele
mersul lumina şi întunericul
şi iarăşi melancolia aşteptării
voi reveni

dar mai ales
reinventându-te pe tine
aşa cum esti aşa cum ai fost
voi reveni.”

Voi reveni – Victor Teişanu

Fulgul şi umbra

Visul fulgului
sparge în cădere oglinzi
pe când umbra
suge sângele trupului

fulgul şi umbra
se pregătesc de nuntă
vom vedea
o ceremonie imaculată

aşteaptă veşti
de nuntire cerească
fulgul şi umbra fulgului
umbra şi fulgul umbrei.

Mă pregătisem să scriu un post despre cum viaţa devine, pentru fiecare din nou, serioasă pe neaşteptate. Am găsit în schimb acest poem, scris de tatăl meu.

My life is totally new. I can hardly face the challenges, as I have to give up either to the new matters, or to the old ones. My mind is now active in various fields, very inefficient in each. With my work I just cannot cover all the needs. It’s as simple as that: I cannot do my entire job. Just have to chose what jobs not to do. But unfortunately, sometimes I don’t even get to chose.

What strikes me the most is the fact that, despite of having so many friends, I don’t seem to get my support. The reason is even more unpleasant: they all have big issues themselves, they themselves need support more than ever.

Now it seems that ten people are standing in a group, each of them alone, waiting for someone to come. But no one will, cause we’re all waiting. And that’s not a of weakness, it’s just a complicated life that we all have to lead.

10 people are waiting two by two, in various combinations, in a total abyss. All we can do is take a deep breath, strengthen our mind and keep on going. Soon everything will fade away and the abyss will be an open horizon again.