Mă uit înspre anii care au trecut și înțeleg cât de important a fost pentru mine să fiu privit cu neîncredere, cu indulgență sau cu dispreț pentru că nu am fost niciodată „la modă”. În atmosfera asta mi-a fost mereu destul să primesc o privire sau o vorbă de încurajare ca să merg înainte.

Iubirea și ridicolul sunt imposibil de separat pentru cei care nu le-au cunoscut îndeaproape pe amândouă. La fel, visele și pierderea de vreme.

Poate sunt norocos că le-am întâlnit pe toate. Poate o merit fiindcă am muncit mult să ajung să le întâlnesc. Dar de când mă știu iubesc ca un nebun, visez ca un copil, sunt ridicol ca oricine își asumă riscuri și îmi pierd timpul ca un om al timpului meu.

Au fost nenominale, iar lumea le-a considerat inspirate din viaţa mea de acum. Tuturor celor care au făcut asta le mulţumesc pentru îngrijorare şi le spun, nu cu puţină satisfacţie, că se înşeală. Deşi nu mi-a fost uşor în ultimul an, rămân optimist până la naivitate, fericit până la inconştienţă şi visător fără leac.

Sunt bine, mulţumesc. :)

Mă mai întorc la Darabani din când în când, cât pot de des. Aerul de acasă îţi umple cel mai bine nările şi te duce, într-o secundă, cu zeci de ani înapoi. Te duce într-o vreme când priveai ca la o minune la părul cărunt al bunicilor, fiindcă tu nu văzusei încă aşa ceva la tine acasă. Au trecut anii gâlgâind cu nerăbdare şi ne-au adus aici, de unde privim cu inima împărţită în două.

Mai întâi, între bucuria că părinţii tăi ţi-au fost părinţi şi regretul că nu au putut fi parte din gaşca ta de prieteni la cataramă. Dintr-aceia cu care să te ştii din copilărie până la sfârşit, din aceia cu care să îmbătrâneşti odată.

Apoi, între fericirea de a fi “om mare”, cu pasiunile şi ambiţiile tale, şi regretul pentru vremurile în care nu trebuia să ai fericirea asta.

Între timp, acestui acasă i se mai adună, rând pe rând, altele. Toate fără cod poştal, toate în sufletul tău. Acasă – acolo unde te strângeai cu prietenii din liceu. Acasă – sala de baschet unde făceai antrenamente cu mingi colţuroase, pe care, ca să ajungi un superstar local, trebuia să le mânuieşti fără să le priveşti. Acasă – cu prietenii din facultate sau din organizaţia de studenţi care ţi-a schimbat viaţa. Acasă – cu trupa de şoc alături de care schimbi lumea, zi de zi, în firma ta sau la locul tău de muncă.

Acasă e unde iubeşti cu tot ce eşti. Acasă e cu Rada, oriunde. Acasă e cu prietenii din Bucureşti şi cu cei de la seara de boardgame-uri. Acasă e un loc în mintea ta, un loc dezordonat, încărcat cu vechituri romantice peste care aşezi, în fiecare moment, gânduri noi şi fotografii fără moarte.

Scris mai târziu: Ca un făcut, cei de acasă şi-au amintit azi de mine, într-un mod surprinzător.

Trec anii şi ne prindem tot mai mult în regulile vieţii. Credem că le înţelegem şi ne adaptăm visele în funcţie de ele. Le tăiem din colţuri, le re-orientăm după trenduri. Ne alegem o specializare, o carieră, uneori cu hotărâre, alteori fără nicio replică. Ne alegem viitorul privind într-un glob de cristal mic, înceţoşat şi care nu ne aparţine.

A propos de regulile vieţii, mi-am adus aminte de un filmuleţ la care am lucrat mai demult.

Trece vremea şi se-adună tot mai multă în spatele nostru. Concluzionăm, aproape fără excepţie, că visele noastre erau vise de copii. Sigur că erau. Tot ce e în jurul nostru, oamenii, banii, relaţiile, principiile, societatea întreagă, toate astea devin peste noapte scuzele eşecului nostru, scuzele renunţării la vise. Incapabili să le vedem ca pe resursele care ne-ar ajuta să ne trăim visul, le vedem ca pe principalele limitări pentru îndeplinirea lui.

Sigur, poate că visele noastre de copii erau nişte aberaţii. Dar dacă renunţăm la ele, de ce nu punem altele în loc? Iar dacă punem altele în loc, de ce nu mai sunt la fel de clare, de ce sunt aşa de departe? De ce ni se înceţoşează visele?

Pentru că nu vorbim despre ele. Pentru că nu încercăm o mie de cărări care ne-ar putea duce acolo. Pentru că maturizarea socială nu e totuna cu maturizarea spiritului nostru. Credem că a fi adult înseamnă a avea responsabilităţi, nu vise. Credem că e prioritar să producem bani, nu să facem ce ne-ar plăcea să facem. Iar la final, după ce ne-am săturat de responsabilităţi şi de bani, ne ducem acolo unde visele pământene nu se mai pot îndeplini.