Treiul de lumină

Duminica treiul se umple de lumină. Din capăt, de unde pornește spre oraș, ia o mână de doamne în vârstă care merg la biserică schimbând pe drum rețete de viață și de prăjituri. În rest, câțiva tineri cu priviri albastre, multe scaune goale, nume de stații alunecând de la dreapta la stânga pe ecranul electronic și lumina aceea plină, îndemnând la tihnă.

Uneori ne trezim la trei dimineața perfect odihniți, neînțelegând de ce e abia trei și cum de am dormit atât de bine. Tot așa, în treiul de duminică nu poți pricepe de unde vine atâta liniște. Drumul spre oraș trece nefiresc, nici greu, nici repede, ci exact așa cum e, cu soare bătând în geam, cu timp să privești spre balcoane larg deschise pe care atârnă așternuturi scoase la aerisit, cu stații de autobuz aproape goale din care urcă în mașină oameni puțini și îmbrăcați frumos.

Nicu și cu mine abia acuma ne iubim, prima oară nu am apucat, ne-am căsătorit repede și a început viața cu greutăți și cu alergătură, ba muncile la laborator și la CUG, ba copiii cu ale lor, ba părinții cu bătrânețile. Ne-am luat cu una și cu alta și patruzeci de ani ne-am cam împuns, dar am avut grijă fiecare să ne facem partea și-am ajuns până aici, să ne putem bucura. Știu că așa e și la voi. Anuța noastră a divorțat, n-au avut răbdare. Azi nu mai e rușine să divorțezi, unii nici nu se mai căsătoresc și au și câte trei copii.

Doamna cu pardesiu maron deschis nu pare la fel de relaxată în fața subiectului, da, fiecare familie își știe ale ei, ce contează e să fie lumea împăcată, noi de treizeci și cinci de ani mâncăm ciorbă de perișoare și limbă de vită cu piure duminica la prânz și ne e bine.

Față de restul săptămânii, când treiul e mereu plin și oamenii n-au timp să se uite prin balcoane și nici balcoanele timp să scoată așternuturi la aer, duminica scaunul dinspre culoar e mereu liber. Orice om care urcă singur în mașină se așază lângă fereastră, către balcoane, către așternuturi. Toată lumea coboară la Catedrală, doamnele elegante chiar pentru slujbă, iar tinerii aranjați neglijent pentru cafenelele de pe Eroilor.

La Tucano, lângă lupoaică, se deschide la zece. Orașul de dezmorțește greu în zilele de duminică, n-are rost să deschizi mai repede. Vreo oră e liniște, playlist-ul se-aude limpede și locul miroase a cafea, apoi se umple ușor-ușor cu oameni de toate culorile, ca tucanii. Unii vin ca să vorbească, alții ca să asculte.

Am primit numărul zece fiindcă suntem fete de nota zece, se-aude o voce venind din spate. Zâmbet mare, cap de soare și adidași în picioare, fata care-n mână are un semn din lemn îl pune pe masa înaltă de la fereastră. Trebuie să mergi la bar ca să-ți alegi cafeaua, apoi primești numărul comenzii pe un suport din lemn pe care ți-l așezi în față, ca la nuntă, iar cafeaua te găsește în câteva minute.

Masa înaltă, un fel de tejghea la care sunt așezate cinci scaune de bar, e lipită de fereastră și dă spre bulevard, chiar în dreptul Kolozsvari Kaszino, o clădire bătrână, astăzi albă cum se și cuvine la vârsta ei, dar căreia nimeni nu-i mai știe povestea, cum nu se cuvine și cum cu toate astea se întâmplă întotdeauna la bătrânețe. Fetele de zece sunt trei, frumoase și îngrijorate. Nu s-au văzut de mult și multe s-au întâmplat de la ultima lor întâlnire, viața de după absolvire nu e deloc simplă, cine e nebun să mai creadă așa ceva, nu mai e ca altădată când te măritai în liniște, vă angajați tu la laborator și el la CUG și aveați împreună patruzeci de ani de împunsături și o fată pe nume Ana.

Chestiile astea e bine să se termine repede, tragem aer în piept și mergem mai departe, suntem tinere, cum ar fi fost să mai dureze încă cinci sau zece ani, îți dai seama că tot asta se întâmpla până la urmă, tot aici se ajungea. Corect, zice și prietena care sorbea din cappuccino, și tot rău-i spre bine, ce ai învățat din experiența asta vei folosi în următoarea, plus că au fost și ani frumoși, când vă vedeam împreună nu-mi doream decât să ajung să am și eu parte de o poveste ca a voastră, dar ce folos că nu putem păstra ce e frumos, ajungem să stricăm totul cu mâna noastră de fiecare dată, așa e viața, păcat că ni se întâmplă și nouă.

M-au iubit atunci toți băieții la care am visat, puteam să aleg pe oricare. Întotdeauna o să te iubească toți băieții pe care ți-i dorești, hai că nu-i chiar așa, uite acum nu e niciunul, dar nici tu nu iubești pe nimeni, ba cred că-l mai iubesc, nu merită și e chiar frustrant că fetele bune nu au parte de băieți buni, hai că nu-i chiar așa, uite voi aveți, o să ai și tu.

I like my town with a little drop of poison, cine altul decât Tom Waits mai poate să salveze situația asta? La Tucano e deja plin, Tom cântă pentru toată lumea, dar fiecare masă e o lume mică și n-are urechi decât pentru ea, eventual și pentru cea de alături, numai să vrea. Unii de-aici sunt la prima întâlnire, alții poate la ultima, dar fetele de nota zece nu, ele urmează să se întâlnească iar peste câteva luni ori poate peste un an, cu vești mai bune despre cea iubită ba de prea mulți, ba de prea puțini deodată.

Cei mai mulți oameni își aleg parteneri îngrozitori care îi chinuie apoi toată viața, cică de dragul copiilor, care sunt nerecunoscători și de foarte multe ori nereușiți. Hai că deja am devenit prea filosofice și negativiste și nu e cazul, suntem tinere și viața e frumoasă, vorbele miros a cappuccino, iar în tot Tucanoul nimeni nu se gândește că filosofia și măritișul n-au mers niciodată bine mână-n mână, niciun mare filosof n-a fost căsătorit în afară de Socrate și știm cu toții cum i-a mers pe tema asta. Poezia însă da.

Totul părea perfect și dintr-o dată s-a năruit, așa e viața, păcat că ni se întâmplă și nouă. Nu e niciun păcat, viața-i frumoasă și noi o avem înainte, asta ar putea-o zice nu numai fetele de zece care au și zis-o, dar și oricine altcineva.

Cazinoul uitat peste drum strălucește de atâta soare, fetele au rămas dincolo de bulevard, înăuntru, iar afară e lumea întreagă, care le așteaptă. Ehei, unde sunt frumoasele de altădată, cu pantofii lor cu toc, care treceau pe aici în anii ’80, ce Corso frumos aveam atunci, acum se mai îmbracă așa numai pe covorul de la Balul Operei. Asta și câte și mai câte poți auzi duminica la prânz dacă pornești pe jos din centru spre casă, nimeni nu vrea să ia treiul înapoi când e soare și primăvara abia a venit. Nimic nu rămâne cum era, zice aceeași doamnă la vreo patruzeci de ani, înaintând agale prin lumină, pe lângă covorul roșu pentru bicicliști. Când credem că am înțeles totul, ne relaxăm și nu ne mai străduim pentru nimic și-atunci ne fug toate printre degete, mai ales anii, dragă Ana, mai ales anii.

În cartier așternuturile s-au întors la locul lor, iar balcoanele sunt goale, și-au făcut datoria de duminică și se pregătesc pentru o săptămână de stat de pază de pomană, fără să le bage-n seamă nimeni până duminica viitoare. Balcoanele și gândurile, asta le e soarta, ce mai e de spus.