19 January 2010

Acasă

Am plecat de-acasă la 14 ani, ca-n “Amintirile” lui Ion Creangă. Părea că plec pentru totdeauna şi, din păcate, cam aşa a fost.

Mă mai întorc la Darabani din când în când, cât pot de des. Aerul de acasă îţi umple cel mai bine nările şi te duce, într-o secundă, cu zeci de ani înapoi. Te duce într-o vreme când priveai ca la o minune la părul cărunt al bunicilor, fiindcă tu nu văzusei încă aşa ceva la tine acasă. Au trecut anii gâlgâind cu nerăbdare şi ne-au adus aici, de unde privim cu inima împărţită în două.

Mai întâi, între bucuria că părinţii tăi ţi-au fost părinţi şi regretul că nu au putut fi parte din gaşca ta de prieteni la cataramă. Dintr-aceia cu care să te ştii din copilărie până la sfârşit, din aceia cu care să îmbătrâneşti odată.

Apoi, între fericirea de a fi “om mare”, cu pasiunile şi ambiţiile tale, şi regretul pentru vremurile în care nu trebuia să ai fericirea asta.

Între timp, acestui acasă i se mai adună, rând pe rând, altele. Toate fără cod poştal, toate în sufletul tău. Acasă – acolo unde te strângeai cu prietenii din liceu. Acasă – sala de baschet unde făceai antrenamente cu mingi colţuroase, pe care, ca să ajungi un superstar local, trebuia să le mânuieşti fără să le priveşti. Acasă – cu prietenii din facultate sau din organizaţia de studenţi care ţi-a schimbat viaţa. Acasă – cu trupa de şoc alături de care schimbi lumea, zi de zi, în firma ta sau la locul tău de muncă.

Acasă e unde iubeşti cu tot ce eşti. Acasă e un loc în mintea ta, un loc dezordonat, încărcat cu vechituri romantice peste care aşezi, în fiecare moment, gânduri noi şi fotografii fără moarte.