16 December 2009

Alb alb alb alb alb

Mai ştiţi poanta aia din copilărie? Îţi întrebi un prieten ce culoare are laptele, ce culoare au majoritatea frigiderelor, ce culoare are de obicei creta, apoi îi ceri să-ţi spună repede ce bea vaca. „Lapte” e răspunsul invariabil.

„Lapte” îmi vine şi mie să zic într-una, de vreo două zile încoace. De când ninge pe ascuns, numai la ore la care dorm sau stau cu spatele la fereastră. De când ninge necontrolat, până toate maşinile din parcare arată la fel, de nu mai ştii care-i a ta.

Alb alb alb alb alb alb alb. Alb ca frişca. Alb, cum ar trebui să ne fie dinţii. Alb ca albuşul. Alb ca Albă ca Zăpada. Alb ca albina. Nu, asta nu merge. Alb ca şosetele asistentelor medicale, la prima purtare cel puţin. Alb ca varul. Alb ca hârtia de calitate. Alb ca jumătate din fiecare zebră africană. Alb ca penele de raţă. De raţă albă, evident.

Pe fond alb sună cel mai bine colindele. Pe alb gândurile ţi se adună mai uşor. Când ninge, recunosc, mi se face poftă de sarmale.

Pe alb iubitele noastre sunt mai frumoase ca niciodată. Au nasurile reci şi ochii aprinşi de fericire. Te strâng tare de mână şi te iubesc copilăreşte. Aruncă cu bulgări de zăpadă spre tine şi se supără fiindcă nu te nimeresc niciodată.

Nu-mi place să-mi fie frig, dar îmi place să-mi fie alb. Alb adânc, care-ţi scrânşneşte sub picioare. Alb curat, purtat la tâmple de părinţii tăi. Alb nebun, care-ţi acoperă pervazul.

Alb alb alb alb alb. Alb.