21 July 2010

Arta copilăriei

Articol publicat în 24 FUN.

Artistul și publicul sunt doi liceeni nătângi care se iubesc în taină, magnetic și lipsiți de speranță. Suferă unul de lipsa altuia, dar se caută numai în gând și numai când visează. Se privesc pe ascuns, aburind fereastra cu oftaturi neputincioase. Din când în când își lasă bilețele în bancă sau câte o floare roșie, de sorginte necunoscută.

Nu există artist care să nu-și propună să schimbe lumea, nici public care să nu-și promită că se va cultiva prin artă. În timp însă ambii își uită promisiunile, încărcați de balastul vieții cotidiene. Devin, și unii și alții, egoiști, încep să nege că au nu numai șansa, ci și datoria de a face ceva unii pentru ceilalți.

Ușor-ușor, public și artiști deopotrivă urcă baricada singurătății convingându-se că nu au nevoie unul de altul, că arta rămâne artă indiferent că există sau nu cineva care să o privească în ochi. Convingându-se că-și pot crește sufletul și fără să ceară ajutorul cuiva care să li-l stârnească.

Dacă vreunul și-ar asuma responsabilitatea, dacă vreunul ar avea inițiativa, viața amândurora s-ar schimba. Tot ce și-au imaginat vreodată unul despre altul s-ar putea dovedi în sfârșit adevărat. Sau, chiar mai bine pentru nevoia sufletelor lor de a se autoconsuma, tot ce și-au închipuit vreodată s-ar putea dovedi a fi o mare dezamăgire.

Dar lipsa unor astfel de certitudini e chiar ceea ce îi ține în viață ca public și ca artiști. Durerea asta plăcută, șansa asta de a te putea tângui ca o victimă, suferința clamată în văzul lumii, astea sunt lucrurile care le hrănesc amândurora spiritele. De aceea artiștii și publicul vor rămâne mereu copii, mereu supărăcioși, mereu nedreptățiți. De aceea ei se vor iubi întotdeauna magnetic, dar numai în taină și numai lipsiți de speranță.