Despre presiunea utilității

Secolele ne-au împins înainte și standardele ni s-au modificat, fără însă să evoluăm la capitolul realism. Cei mai mulți de dinaintea noastră își propuneau să-și schimbe viața, azi tot mai mulți dintre noi își propun să schimbe lumea.

Satisfacția privind scopul muncii proprii cântărește tot mai mult în mintea angajatului atunci când decide dacă îi place sau ceea ce face. La fel, din ce în ce mai mulți antreprenori contemporani sunt motivați în afaceri nu de perspectiva banului, ci de cea a impactului pe care munca lor îl va aduce în comunitate.

Aceste cazuri se înmulțesc, pe de o parte, pentru că educația începe s-o ia în această direcție și, pe de pe altă parte, pentru că, într-atâta amar de istorie, s-au adunat destule modele de oameni care au schimbat cursul vremurilor încât să inspire tot mai multă lume.

Cert e că tot mai mulți dintre cei tineri își doresc ca munca lor să aibă un scop, o utilitate. Lucru foarte bun pentru noi toți de altfel, dar mai puțin bun pentru cei în cauză atunci când e prost înțeles. Capcana în care cădem mai toți, de obicei între 25 și 35 de ani, e că ne imaginăm succesul în carieră ca pe principalul ingredient al succesului în viață. Așa ajungem să trăim sub o presiune imensă în ceea ce privește munca noastră și, ușor-ușor, începem să confundăm sensul muncii cu sensul vieții și fericirea de la birou cu fericirea de acasă.

Bineînțeles, să fii mulțumit de ceea ce faci e important. Dar nu e ușor și nici nu se întâmplă, de obicei, în graficul stabilit (revin mâine cu câteva gânduri pe această temă).

Mai sunt însă atâtea lucruri care au capacitatea de a ne face fericiți: pasiunile, familia, învățarea, credința, noul, vechiul, natura, dragostea, sportul, prietenii. Că ești sau nu fericit, că te simți sau nu dezorientat, că ți-e bine sau nu, aceste stări sunt întotdeauna rezultatul unui mix greu (poate imposibil) de găsit între tot ceea ce facem și tot ceea ce suntem. Să nu încurcăm deci fericirea de la birou cu fericirea și nici cariera cu viața însăși.