19 August 2011

Mitul potențialului neîmplinit

Cu toții am putea fi mai buni decât reușim să fim. Ne spunem asta, fără îndoială, fiecare.

Chiar dacă reușești să te desprinzi de viața de zi cu zi e tot mai greu să-ți descoperi vocația, azi când lumea e atât de plină de alarme false. Mulți însă cred că a-ți descoperi vocația, ba chiar și a o urma, e de prisos. Că viața valorează pentru istoria umanității exact la fel de mult, indiferent cum ți-o trăiești. Mai precis, că nu valorează nimic.

Până nu demult, în vremea Renașterii, scopul omului era numai mântuirea sufletului. Puțini, raportați la generațiile primelor milenii, erau cei care aveau (și) alte obiective: stăpânirea lumii, înțelegerea lucrurilor din jurul lor, progresul tehnic. E drept, cei rămași în istoria care contează azi provin mai ales din a doua categorie.

Renașterea l-a născut pe omul creator. Ne-a jurat că adevărul și creația nu sunt numai la îndemâna divinității, ci și a noastră, a tuturora. Ne-a sedus cu promisiunea ei că vom descoperi în fiecare un om mai bun. A mișcat, peste continente și peste secole, un val uriaș de oameni care au pretins, dintr-odată, mai mult de la ei înșiși.

De atunci suntem cu toții în căutarea talentului, a vocației, a ceea ce ne face speciali și mai buni decât ceilalți. Puțini însă au succes cu adevărat, în timp ce restul au deprins ușor-ușor, în secolele care au trecut, arta acceptării sorții: se mulțumesc și numai cu faptul că sunt siguri că ar fi reușit. Acest mit, al potențialului neîmplinit, e confortabil ca o pernă călduroasă după o zi de iarnă grea. Afundându-ne în el putem adormi liniștiți în fiecare seară. În fond, e mai bine să fii sigur că ești bun, dar că n-a fost să fie, decât să admiți că pur și simplu nu știi ce vrei.

Luăm decizii de-a valma, schimbăm continente, joburi și iubiri, facem diete și cursuri after-work. Trec anii și ajungem, inevitabil, într-una din trei situații, care mai de care mai inconfortabilă. Habar n-avem ce vrem. Știm cum ne-ar fi plăcut să trăim. Sau facem ce-am crezut că ne place, dar asta nu ne mai mulțumește. Ca să depășim aceste situații ne trebuie destulă energie încât să avem puterea de a explora mereu și de a o lua mereu de la capăt (în acest caz lucrurile sunt simple). Cealaltă variantă e să ne împăcăm cu mitul potențialului neîmplinit.

Altfel o să gândim asemeni Sylviei Plath în poemul „Doamna Lazarus”, scris nu cu mult înainte să se sinucidă: „ce porcărie / să irosești decenii la rând / e a treia oară când mi se întâmplă”. Aprigă fata. Știa exact ce vrea: că nu vrea nimic.