Laptopiseţul Istoria unei misiuni kamikaze

Eram în liceu ultima dată când am avut o vacanță așa de lungă. Timp de două săptămâni am stat departe de toate proiectele mele urgente, de toate datoriile mele sociale de maximă importanță și de orice altceva nu putea să sufere amânare în viața mea.

Am citit câteva cărți, am scris câte ceva, am stat de vorbă. Am învățat să înot, am mâncat smochine din smochin. Am văzut sudul Italiei. Am vizitat orășele mici și vechi de mii de ani. Am răspuns în spaniolă, convins că vorbesc în italiană. M-am îndrăgostit și mai mult, deși asta părea peste putință. Sufletul nostru nu are totuși margini, ar trebui să ne obișnuim cu gândul ăsta până la urmă.

Odată am luat prânzul cu o familie de italieni, la ei acasă. Bunica împlinea 104 ani, am nimerit taman la aniversare. „Auguri”, am zis, întrebându-ne de ce la ei nu se urează „la mulți ani”. Mai multă decât mâncarea a fost numai gălăgia de la masă. Înțelegem italiana, dar am priceput atunci că nu la modul stereo, adică nu putem urmări mai mult de o conversație odată.

Sudul Italiei e leit România anului 2025. Oamenii sunt la fel, doar organizarea e ceva mai bună.

Prin orașe e curat pentru că administrația pare a-și întinde câte un tentacul nevăzut imediat ce un gălăgios aruncă din mașină, în plin centrul orașului, o doză de Cola pe stradă. Turismul e un sistem aproape funcțional. Există broșuri, centre de informare și infrastructură, dar sunt încă și mici scăpări. Trenurile sunt anulate subit sau își schimbă liniile la fel, indicatoarele sunt rare și puse parcă dinadins să te deruteze. Când ceri direcții te izbește deodată dorul de ardelenii tăi molcomi, care îți explică nu pe unde trebuie să mergi, ci pe unde să nu cumva s-o iei. După două săptămâni în Italia sunt gata să depun mărturie că asta e varianta mai eficientă.

Italienii sunt însuflețiți de o plăcere altfel, de bucuria de a fi acolo, de mândria de a fi de-ai locului. N-au nevoie să proclame asta altfel decât fiind, pur și simplu, așa cum sunt. În privința asta parcă nu mă simt în măsură să risc un pronostic referitor la anul din viitorul României cu care seamănă Italia de azi.

Articol publicat în 24 FUN.

Văd cum ne apucă disperarea. Cum ne cuprinde gândul că n-are sens să ne mai zbatem, că nu valoarea reală dictează, ci moștenirea și grosimea obrazului. Văd că rămânem dezarmați în fața mediocrității și a penibilului, a nimicului care umple statistici, bloguri și canapele tigrate în fața televizoarelor.

Văd toate astea și cred că avem dreptate să fim supărați. Idolii românilor sunt inculți și au nume de parizer, sunt țopârlani pur și simplu, cu nimic nobil în vorbă, în comportament și, cu atât mai puțin, în sânge. În sprijinul brandului național de turism proaspăt lansat, români veseli umplu cu grătare luncile râurilor, poalele pădurilor și vârfurile munților din patrimoniul național: românce pântecoase, obligatoriu la tricou cu buricul gol; români melomani, obligatoriu cu întredeschiderea feselor la vedere. Avem dreptate să fim supărați.

N-avem însă dreptate să capitulăm. Lumea n-a fost altădată mai bună, mai civilizată, mai plină de bun simț. Au existat mereu cântări comerciale, versuri proaste și scriitori de doi bani. Au existat dintotdeauna proști cu priză la mulțime și țopârlani plini de bani care au înclinat pământul înspre ei. Toate astea s-au întâmplat și se întâmplă peste tot, nu doar în România. În definitiv, ignoranța nu știe geografie, așa cum nici istorie nu știe.

N-avem dreptate să capitulăm. Are sens să cultivăm în continuare bunul simț. Are sens să căutăm valoarea, are sens să ne aducem contribuția. Lumea noastră nu e așa de ieri de azi, iar valorile adevărate au răzbit printr-o antichitate plină ochi de sălbatici, însă dominată de gânditori, și printr-un ev mediu duhnind a plebe, dar condus de oameni de știință. Să fim siguri că și din lumea modernă tot rațiunea va ieși învingătoare. Are sens să gândim în continuare, nu vă opriți, vă rog. Are sens.

Later edit luung. Am găsit documentul oficial de prezentare a brandului aici. Dincolo de dezbaterile clasice, și importante – e drept, de tip ”logo-ul e furat” și ”bugetul e prea mare”, cred în continuare că propunerea celor de la THR/TNS e una foarte bună.

O strategie de brand e necesară, trebuie să începem să ne promovăm înainte de a ”rezolva” problemele legate de infrastructură și civilizație. Miza Carpaților e una corectă, după mine, în pofida faptului că nu au o notorietate de nivelul Anzilor sau a Cascadei Niagara, de exemplu. În definitiv, singurele repere geografico-istorice referitoare la România (relativ) mai bine cunoscute decât Carpații sunt Dracula și Marea Neagră și vreau să cred că nu știu pe nimeni care să le prefere ca elemente diferențiatoare pentru brandul nostru.

Sigur că povestea cu logo-ul e penibilă, sigur că bugetul e discutabil. Sigur că Munții Carpați nu sunt Marele Canion. Sigur că grecii au lucruri mai impresionante de spus despre istoria lor. Sigur că italienii stau mai bine la infrastructură. Ar fi însă culmea ca, din toate aceste cauze, noi să trebuiască să tăcem mâlc pentru tot restul vieții. Foarte bine că am pregătit o strategie și ar fi chiar culmea să ne placă tuturora. Rămâne să punctăm crescător în anii care vin la capitolul infrastructură și lucrurile se vor muta de la ”foarte rău” la ”un pic mai bine”. Și cu un lucru cred că suntem cu toții de acord: singura cale de a deveni pe deplin mulțumiți e ca lucrurile să stea mereu, constant, ”un pic mai bine”.

______________

Mie îmi place direcția propusă de brandul de țară. Dincolo de povestea cu logo-ul, penibilă sau fabricată – cum o fi, avem în sfârșit un plan. Câteva fragmente din comunicatul oficial de presă pe tema asta:

Concluziile cercetărilor de piață au evidențiat cele mai competitive 6 produse turistice ale României: circuitele culturale, turismul în natură, turismul rural, pachetele tip city break, turismul activ și de aventură, turismul balnear și wellness.

În acelasi context s-a stabilit că principalele avantaje competitive ale României sunt natura și peisajele neatinse (lanțul Carpaților, Delta Dunării), unicitatea patrimoniului cultural (site-urile înscrise în patrimoniul UNESCO), precum și autenticitatea culturii și a stilului de viață.

Avem și un public vizat, o tipologie de turiști pe care ne propunem să-i aducem în România:

Grupul țintă vizat este reprezentat de călătorii cu discernământ („discerning travelers”), dispuși să întreprindă eforturi suplimentare pentru a ajunge în locuri neexplorate și să evadeze din zonele aglomerate de turismul de masă.

Acești oameni călătoresc frecvent, trăiesc în orașe medii/mari, duc o viață sănătoasă și activă, sunt deschiși și toleranți, [...] respectă mediul natural, social și cultural, sunt experimentați în utilizarea tehnologiilor de ultimă generație, citesc mult, atât acasă, cât și în călătorii, caută detalii despre locurile unde călătoresc folosind internetul, ghidurile de călătorie sau alte recomandări.

Călătorii cu discernământ sunt lideri de opinie și formatori de tendințe, iar recomandările lor pot conduce la atragerea unor noi segmente de turiști către destinațiile care i-au impresionat în mod plăcut.

Elementul central e renunțarea la preocuparea pentru turismul de masă, pentru care probabil ar fi mult mai greu să concurăm cu alte țări. Am schimbat Marea Neagră pe Munții Carpați în promisiunea noastră, iar ăsta cred că va fi un element câștigător până la urmă. Carpații îndeplinesc cu succes cel puțin două din criteriile esențiale pentru a sta la baza brandului de țară: reprezintă un element de diferențiere (cea mai mare parte a lanțului este în România) și au și un potențial turistic amplu (ca varietate a ofertei și ca suprafață și puncte de contact).

Un criteriu rămas deocamdată nebifat este ”oferta tehnică”, acolo unde stăm foarte prost mai ales prin prisma infrastructurii și a civilizației pe care le punem la bătaie pentru turiștii noștri.

Una peste alta, îmi pare rău că zilele astea am vorbit atât de mult despre logo (o discuție care nu trebuia nici evitată, într-adevăr) și atât de puțin despre brand.

S-avem cu toții spor la treabă.

Articol publicat în 24 FUN.

Artistul și publicul sunt doi liceeni nătângi care se iubesc în taină, magnetic și lipsiți de speranță. Suferă unul de lipsa altuia, dar se caută numai în gând și numai când visează. Se privesc pe ascuns, aburind fereastra cu oftaturi neputincioase. Din când în când își lasă bilețele în bancă sau câte o floare roșie, de sorginte necunoscută.

Nu există artist care să nu-și propună să schimbe lumea, nici public care să nu-și promită că se va cultiva prin artă. În timp însă ambii își uită promisiunile, încărcați de balastul vieții cotidiene. Devin, și unii și alții, egoiști, încep să nege că au nu numai șansa, ci și datoria de a face ceva unii pentru ceilalți.

Ușor-ușor, public și artiști deopotrivă urcă baricada singurătății convingându-se că nu au nevoie unul de altul, că arta rămâne artă indiferent că există sau nu cineva care să o privească în ochi. Convingându-se că-și pot crește sufletul și fără să ceară ajutorul cuiva care să li-l stârnească.

Dacă vreunul și-ar asuma responsabilitatea, dacă vreunul ar avea inițiativa, viața amândurora s-ar schimba. Tot ce și-au imaginat vreodată unul despre altul s-ar putea dovedi în sfârșit adevărat. Sau, chiar mai bine pentru nevoia sufletelor lor de a se autoconsuma, tot ce și-au închipuit vreodată s-ar putea dovedi a fi o mare dezamăgire.

Dar lipsa unor astfel de certitudini e chiar ceea ce îi ține în viață ca public și ca artiști. Durerea asta plăcută, șansa asta de a te putea tângui ca o victimă, suferința clamată în văzul lumii, astea sunt lucrurile care le hrănesc amândurora spiritele. De aceea artiștii și publicul vor rămâne mereu copii, mereu supărăcioși, mereu nedreptățiți. De aceea ei se vor iubi întotdeauna magnetic, dar numai în taină și numai lipsiți de speranță.