13 April 2010

Suntem ca fraţii

Articol publicat în 24 FUN.

Dintre toate lucrurile care mă fascinează la interna şi fascinanta Românie, cel mai tare casc gura la faruri. După două şcoli de şoferi absolvite (practic, se poate spune că am şi eu un masterat), n-am reuşit încă să mă prezint la vreun examen pentru carnet. Prin urmare stau în dreapta, iar asta îmi dă foarte mult timp să observ maşinile adverse.

Nu prea am mai avut motive, recent, să mă mândresc cu România. Mi-au rămas numai istoriile noastre de mari apărători, bazate pe pârjolirea şi pe distrugerea propriei ţări. Mi-au mai rămas poveştile de succes ale marilor artişti români de talie internaţională, nevoiţi, aproape fără excepţie, să dea bir cu fugiţii în străinătate ca să aibă şansa împlinirii artistice şi profesionale.

Circulatul pe străzile patriei îmi dă însă un motiv de mare satisfacţie. Sesizând pericolul pedepselor pentru respectarea legii, şoferii se ajută unii pe alţii. Îşi fac cu farurile, fără să se cunoască între ei, cu scopul de a se ajuta sincer şi dezinteresat. Lucru greu de imaginat într-o ţară unde ne dor posterioarele (şi, o să vedem noi, şi posterioritatea) când vine vorba de oricine sau de orice nu ne serveşte propriilor interese.

Dar ne facem cu farurile. Evitarea radarelor e poate singurul domeniu unde românii se au ca fraţii, unde suntem toţi pentru unul. Unde suntem toţi o singură echipă. Unde alegem să-i ajutăm pe ceilalţi fără să primim ceva înapoi, instant şi de zece ori mai valoros.

Pe străzi ne avem ca fraţii. Pariez c-am fi o ţară mult mai puternică şi mai frumoasă dac-am reuşi să transferăm comportamentul ăsta şi în alte sfere de activitate. La final mă mai întreb numai dacă e o simplă întâmplare că singurul domeniu în care ne ajutăm între noi ca fraţii e evitarea legilor. Şi dacă asta are sau nu de-a face cu tot ce suntem azi.