4 February 2011

Ca și cum n-ai fi plecat

Sunt câțiva oameni pe care-i simți aproape, dincolo de orice canon.

Cu unii ai copilărit cândva. Te-au văzut câzând din cireș, te-au dus sus de tot, pe un bloc de unde orașul se vedea mai bine. Au colectat broaște pentru experimentele tale medicale.  Mergeai la ei acasă după ore și, până ajungeau părinții lor de la serviciu, le întorceai casa cu ogeagul la pământ. Dacă mama lor era cumva profesoară, te-apucai să corectezi în numele ei lucrările de control ale unor ghinioniști. Dacă tatăl lor era militar, îi turnai miere de albine în cizmele de defilare.

Alții ți-au fost prieteni mai târziu. Petreceați împreună, minunându-vă în secret de fiecare descoperire pe care o făceați despre lumea din jur și despre voi înșivă. Ei v-au fost aliați în găsirea de preocupări diferite. Dacă alții petreceau, voi studiați. Dacă alții învățau, voi erați rebelii școlii. Vă făceați împreună planuri fără să vă dați seama că tocmai ele aveau să vă despartă în curând.

Au venit apoi și alții, cu care ai stabilit că studenția este evadarea de care aveați nevoie. Dinspre tine spre ceva nou, spre un om care avea, fără îndoială, să facă lucrurile altfel. Ați văzut țara împreună, lumea poate, ați descoperit pasiuni și ambiții acolo unde altădată nu era nimic. Ați povestit despre marile drame ale iubirii la 20 de ani, ați fost lefteri și bogați, veseli și triști, liberi și prigoniți. V-ați aruncat tocile în aer deodată, în semn că ați hotărât împreună să renunțați la holurile căminelor studențești în care-ați topit atâtea cuvinte și țigări.

Unii au plecat departe, au acum familii și preocupări pe care nu le mai înțelegi. Vă mai leagă internetul și nunțile colegilor de generație. Alții sunt mai aproape, geografic, îi poți întrezări, dar ți-ar lua mult s-ajungi la ei. Stați pe două străzi drepte și lungi, unite printr-o curbă în ac de păr.

Mai sunt și alții, pe care nici n-ai apucat să-i cunoști. Știi doar că dacă destinul ar fi fost altul, ați fi fost prieteni buni, definitiv. Vă-ntâlniți rar, poate că nici numele de familie nu vi-l știți bine unii altora, dar minutele sunt pline și poveștile se leagă. V-aruncați ocheade de simpatie, așa cum, cu ani în urmă, te priveai în pauza mare cu o domnișoară, nepoțică a învățătoarei, venită pentru un singur trimestru în școala ta, într-o clasă paralelă.

Chiar dacă ați petrecut împreună ani sau numai minute, ei sunt oamenii care te fac să te simți liber. Îți aduc magia liniștii și a binelui de fiecare dată când vă vedeți.

Dacă nu vă știți încă prea bine nici nu contează, gândurile se prind nod oricum. Iar dacă vă desparte timpul sau spațiul, așa cum apar ele în cărțile de fizică, tot nu contează. Spiritul îți spune că n-ai plecat niciodată nicăieri.