2 February 2011

O problemă irelevantă

In principiu, dar fără să ne gândim prea mult, putem agrea că e bine să nu ne oprim niciodată din a învăța. E singura modalitate prin care putem progresa, ne spunem. Și îi judecăm aspru, catalogându-i drept conservatori, depășiți sau chiar încuiați pe cei care refuză să mai învețe.

O privire mai atentă ne arată că foarte multă lume în jurul nostru refuză de mult să mai învețe. Le e de ajuns, au trecut prin destule, și-au tras concluziile și de acum înainte vor trăi conform lor, fără noi întrebări. Și-au făcut plinul de istorie, de tehnologie, de sociologie, acum pot merge mai departe liniștiți, văzându-și de viața lor așa cum au reușit să și-o deseneze până atunci.

Nici noi nu suntem foarte studioși de fapt. Stăm cuminți în bănci, dar gândul ne e mai mult acasă, la ce avem de făcut de mâine, conform unui plan întocmit ieri. Unii, mai conștiincioși, suntem atenți la orele în care încă mai aflăm lucruri noi despre profesiile sau despre hobby-urile noastre.

Într-ale vieții, într-ale scopului și într-ale adevărului decidem însă să ne semnăm singuri diplomele din vreme, dându-ne din timp șansa să trăim așa cum vrem. Tot ce aflăm nou după aceea e absurd, deci imposibil de acceptat. E o nebunie, n-are cum. E ca și cum ai încerca să-i convingi pe savanții secolului al XVIII-lea că frigul și căldura nu sunt elemente chimice, așa cum susțineau pe-atunci toate școlile și teoriile la modă.

Toți ne oprim din învățat. Dacă o facem prea devreme sau prea târziu e discutabil. Uneori lecțiile te pot ține pe loc, alteori îți dau energie pentru cele mai lungi și provocatoare drumuri. Să spui despre cineva că e conservator sau că e nu-și vede lungul nasului este, prin urmare, deopotrivă de riscant. Și prea puțin important, până la urmă: fie că ne grăbim prea mult spre viață sau că așteptăm prea mult înainte de a ne-o începe, avem cu toții la îndemână comoda, plăcuta, ba chiar orgolioasa consolare că am trăit așa cum am vrut.