17 January 2011

Generația dintre secole

Am început să mai schimb câte ceva pe blog, mai mult așa – superficial, năravul rămânându-mi același din 2005 încoace: scriu rar și cu o periodicitate greu de prins în vreo formulă. Chiar, să-mi spuneți dacă vă place noua scrobeală și, mai ales, ce anume nu. Ușor-ușor o s-o mai îndrept din colțuri, ca un blogger neprofesionist ce mă găsesc.

M-a izbit un gând zilele astea. Mi-am adus aminte cât de tare îi invidiam în copilărie pe străbunicii mei. Nu i-am prins în viață decât pe doi dintre ei, și pe-aceia doar până am împlinit 5-6 ani. În schimb, îi visam pe toți egal, așa cum nu i-am văzut niciodată, în trupurile și hainele lor din tinerețe, umblând pe străzile de odinioară și hodinindu-se în camerele lor înalte până la ceruri.

Ce mă fascina atât de mult la ei era faptul că au fost contemporani cu întretăierea secolelor. Mi se părea nemaiîntâlnit că un om poate prinde două secole, cu schimbările și cu poveștile lor. Abia de curând mi-am dat seama că și eu sunt unul dintre oamenii ăștia, norocoșii care trăiesc inimaginabila schimbare dintre lumi.

Ceasurile s-au dat din nou peste cap, de data asta în prezența mea. Pesemne că și eu sunt o viitoare amintire cu pielea fină, barba mijindă și vocea pătrunzătoare, un personaj misterios și fericit care-a fost martorul a două calendare, a două lumi misterioase și ademenitoare.

Nu mai țin minte anii nașterii străbunicilor mei, dar trebuie să fi fost pe la 1870-80. Au prins instaurarea monarhiei și Marea Unire. Ochii lor au văzut primele automobile și urechile lor s-au minunat primele în fața radio-ului, „dracul” care vorbea din perete.

Dovezile de existență a acestor oameni sunt la tot pasul, dar mă interesează prea puțin. Îmi ajunge să-i privesc ca pe niște creaturi de poveste, fermecătoare și magice. Sunt eroi ai unor istorii cu decoruri fascinante, cu epoleți și săbii lustruite, cu cizme înalte puse noaptea pe calapod și ziua bătând ritmat pe șosele pietruite. Sunt oamenii strașnici, românii legați de glie până dincolo de moarte. Cei care mergeau pe câmpuri cântând din fluier, cei care ieșeau duminica la horă și se-ntindeau la vorbă și la un vin bun, moldovenesc.

Ei au primit becul, eu – internetul. Ei s-au minunat de filmul mut, eu port pe nas urmele ochelarilor 3D. Ei au trimis primele telegrame, eu scriu despre asta pe un blog. Între secole s-au inventat avionul, oțelul inoxidabil și mașina de spălat, primul aparat de ras Gillette și relativitatea. Tot între secole au apărut clonarea și energiile regenerabile, omul-știre și revoluția bio.

Așa cum eu am văzut Revoluția, așa au văzut cei dintre secolele trecute Războiul de Independență: erau copii pe-atunci, zvonuri și povești cu eroi de război li se perindau din când în când pe la urechi. Brătienii, Rosetti, Titu Maiorescu, despre ei scriau ziarele vremii. Eu locuiesc azi pe străzi care le poartă numele, iar ziarele vremii mele naiba știe despre ce scriu, fiindcă nu le citește nimeni.

În rest, nu multe s-au schimbat. Revolte, descoperiri, războaie, invenții, cataclisme, viață, moarte, încercări, resemnări, crize financiare, tabloide, vodeviluri, speranță și căutări neîncetate. Tehnologia îi sperie din nou pe părinți și ne fascinează pe noi, generația dintre secole. Vom mai ține pasul cu ea o vreme, fără îndoială, apoi ne va lăsa în urmă. Iar noi ne vom transforma ușor-ușor în străbunici, eroi ai unor timpuri inevitabil romantice, indiferent despre ce credem noi acum despre ele.