12 January 2013

Copile!

Un hanorac albastru, cumpărat anume ca să-i fie bun şi când o să mai crească. Părinţii mei au şi azi printr-o debara vechea geacă Adidas, albastră, cu două feţe, cumpărată când eram într-a noua. Mi-e mare şi acum, ajuns, dintr-odată, la treizeci de ani. O mai îmbracă tata uneori, când mai merge la tenis. Îi e mare şi lui.

Părul tuns nici lung, nici scurt, ca după o luptă cu părinţii. Ei ar fi vrut, pesemne, să-l tundă scurt, că nici nu ştie el cât e de frumos aşa. El a negociat măcar un breton mai lung, să şi-l poată da într-o parte sau împărţi în două, pe mijloc, în funcţie de anturaj.

Sub breton doi ochi căprui, liniştiţi, se plimbă de la stânga la dreapta într-o carte. Ciudată preocupare pentru un băiat de vârsta lui, într-un tren care aleargă deja de două ore şi care mai are încă mult până departe. Sub hanoracul cel albastru un trup nehotărât, ca un brad care-şi creşte ba o ramură, ba alta, după umbră şi după lumină. Palme mari, care-au luat-o înaintea mâinilor. Un piept îngust, aşteptând.

Nu demult copilul ăsta trebuie să fi fost printre ultimii din clasă când îi alinia profesorul, după înălţime, la ora de sport. Acum urcă, urcă mereu. I-au urcat genunchii şi palmele şi hanoracul şi bretonul şi inima lui tăcută i-au urcat mai sus.

Nu se poate să fiu eu. Eu sunt aici şi scriu.

Şi-a terminat cartea şi acum îi citeşte cuprinsul. Ştiu de ce. Ştiu pentru că făceam la fel. Vrea să-şi pună cartea în ordine, să şi-o împartă pe felii ca s-o ţină minte mai uşor. Crede că de asta citim, ca să ţinem minte. Citim ca să ne-amintim de noi, copile. I-aş explica, dar n-ar putea-o pricepe încă. Nici trupul nu i s-a aşezat, darămite sufletul.

Gata, a închis-o de tot. Mă sperie copilul ăsta, de ce nu face nimic? Se uită în gol, cu mâinile încrucişate. Fă ceva, băiete, scoate un PlayStation portabil, joacă-te, mănâncă o ciocolată. Ieşi pe coridor, fii nerăbdător, fă ceva. Altfel îţi pot spune sigur de pe acum că n-o să fii fericit niciodată.

Ceea ce nu e neapărat o problemă, e drept. E o problemă numai atunci când vrei să fii fericit. Ţi-aş spune că există ceva mai frumos pe lume decât fericirea, dar nu ţi-au crescut nici trupul şi nici sufletul încă, n-ai înţelege.

Copile, opreşte-te. Nu te apropia de ghiozdănoiul ăla verde, mă tem că e plin cu cărţi. Cărţile sunt toate despre tine. Despre cum ai vrea să fii sau despre cum eşti tu cu adevărat. Lasă-le, că o să te arunce de la un om la altul şi toţi oamenii ăia o să fii chiar tu şi n-o să mai înţelegi nimic. Mai bine caută să fii fericit. Fă un rebus. Să vezi ce fain o să te simţi când îl termini. Fă o glumă. Să vezi c-o să te simţi important. Plictiseşte-te, dar nu prea mult. Dacă te plictiseşti atât cât trebuie o să-ţi pară că viaţa e frumoasă, o să vezi. Asta e cea mai simplă cale.

Mda, a mai scos o carte. E pierdut. Aş vrea să pun un smiley-face aici, să vă arăt că nu-s cu totul serios. Îmi pare rău numai puţin pentru băiatul ăsta de sub hanoracul albastru, pentru bătăile lui de cap actuale şi, mai ales, pentru cele care au să vie. Undeva în coşul pieptului sunt mândru de el şi mă bucur că există. Să cauţi liniştea, băiete. Liniştea, nu fericirea. Ba nu, să n-o cauţi, mai bine s-o aştepţi cuminte şi, când vine, s-o laşi să se întâmple. Citeşte, copile, şi umblă prin lume. Iubeşte, ştiu că vrei să iubeşti. De asta priveşti în tavan, crezi că eu nu ştiu?

Ce bine ar fi să-ţi fie plin cu cărţi ghiozdanul. Ar însemna că e plin cu cuvinte care stau să izbucnească şi cu imagini care o să se lege când nici nu te aştepţi. Ţi-e plin de poveşti, la fel ca hanoracul ăsta prea larg pentru pieptul tău de-acum. Îţi stă bine aşa cu el, nu te uita. Ştiu că nu-ţi place că e mare, dar în cutele astea lăbărţate ale lui ştii ce se adună, băiete? Se-adună dorinţa ta de a le umple cu ceva. Asta ţi-e scris, copile: să umpli golurile şi pe tine odată cu ele.

Şi ce dacă are ochii căprui şi bretonul nicicum? Şi palmele mari şi hainele la fel, şi ce? Şi ce dac-a mai scos o carte după ce i s-a-ntors sufletul în hanorac? Nu pot fi eu. Eu sunt aici şi scriu, el tocmai a ieşit din compartiment cu volumul cel nou într-o mână şi cu verdele de cărţi pe umăr. A ieşit şi m-a privit în ochi, nu pot fi eu. Eu n-am plecat nicăieri. Şi nici nu-mi dau niciodată bună ziua.