8 October 2012

Tușe pe pereți

Vă fac în seara asta o mărturisire. Când citesc, înainte să întorc foaia, încerc de fiecare dată să intuiesc care vor fi primele cuvinte peste care voi da în pagina următoare.

Pentru mine jocul ăsta e un fel de a mă implica în carte, încercând s-o schimb, s-o scriu din mers cu câteva clipe înainte s-o citesc. Conștientizând că ea e o carte și că eu sunt eu, veți spune că n-am cum să mă mai bucur de lectură și că ajung să ies din poveste. Nu-i adevărat. Amestecându-mă în treburile cărții, tot ce fac e să mă pun în prelungirea ei, legând-o de lumea de azi. Dacă dintr-un tablou o tușă ar ieși în afară, pe perete, ar înceta tabloul să mai fie tablou?

Când intuiesc primele două-trei cuvinte de pe o pagină nouă mă simt de parc-aș fi văzut o țară pentru prima oară, o țară a cărei limbă am și învățat-o într-o secundă. Atunci devin al cărții, mă amestec printre personaje, umblu liber prin mintea autorului, convins că cele două lumi – a personajelor și a autorului – sunt de fapt una și aceeași, una pe care tocmai am cucerit-o cu mâinile goale.

De cele mai multe ori însă nu nimeresc cuvintele de după foaie, fără să mă supăr și fără măcar să fiu surprins. E greu să înțeleg ce e în sufletul oamenilor, dar asta nu mă oprește să vreau în continuare să aflu, nu mă-mpiedică, la finalul fiecărei pagini, să încerc s-o scriu pe următoarea.

Avem nevoie să ne legăm lumea de lumile celelalte. Vrem să fim tușe, urme de pensule pe pereți, să legăm casele de tablouri, gândurile de zilele săptămânii și pe oameni de alți oameni. Pentru că atunci când lumile nu se întâlnesc e ca și cum nici nu s-ar fi născut, iar asta e cea mai mare și cea mai frecventă moarte.