24 October 2012

Unde să ne ținem secretele

Liniștea vine în ziua când îți accepți cele mai mari secrete. Fricile care par imposibil de dus, visele cele mai nebunești, credințele dintotdeauna, nemărturisite.

Păcatul recunoscut e pe jumătate iertat, se spune. Poate. E greu de vorbit în numele Singurului care ar putea-o confirma sau infirma. A-ți deconspira secretele, fie ele păcătoase sau nu, e dintotdeauna cea mai îmbietoare dintre ofertele încâlcitului nostru bazar de fiecare zi. Ce ți-ai putea dori mai mult decât să te eliberezi de gândurile cele mai apăsătoare? Ce curățenie mult-așteptată ar face gestul ăsta în mintea ta. Ce limpede te-ai putea auzi rostindu-le și cât de ușor ți-ar fi să decizi în clipa aceea cât de mult sau cât de puțin crezi cu adevărat în ele. Cât de simplu va fi apoi, când ai schimbat datele problemei adăugându-i informațiile din adâncurile tale, cât de simplu va fi să stai atunci deoparte, așteptând cuminte să vezi cum totul se clarifică de la sine, în direct, fără de tine.

Dar o frică mărturisită nu se vindecă. Un vis admis în public nu prinde viață pe loc. Iar o idee în care crezi nu devine adevăr curat doar fiindcă ai spus-o cu voce tare.

Mergând pe stradă am prins din zbor un dialog. O să recunosc cu altă ocazie în fața voastră cât de mult îmi place să trag cu urechea la poveștile de la masa vecină.

– Eu cred în a spune tot ce ai pe suflet. E o formă de a-ți asuma responsabilitatea. Ceilalți primesc în felul ăsta toate informațiile necesare, iar tu nu vei mai avea loc de dat înapoi. Secretele împărtășite se transformă în promisiuni pe care le faci față de ceilalți și față de tine însuți. Nu numai că e corect, e necesar să procedezi așa.

– Eu nu cred. Odată ce-ai scăpat de un secret îți vei căuta altul. De primul n-o să-ți mai pese la fel ca înainte fiindcă e o piatră luată de pe inimă. Iar secretul cel nou, pe care-o să-ncepi imediat să-l cauți fiindcă nu poți trăi fără secrete, secretul cel nou, care-o să te consume de-acum înainte fiindcă e noul tău mare secret, secretul ăsta e un fals. Primul îți semăna mai mult, era un secret sincer, o frică adevărată a ta, un gând în care credeai. Ăstalalt, al doilea, e un surogat. Te mulțumești cu el în lipsa primului, dar el nu-ți poate fi la fel de credincios, nu poate fi la fel de asemenea firii tale pe cât era acela mai vechi. Pe măsură ce scapi de secrete, altele, copii tot mai infidele ale tale, îți pun stăpânire pe minte. Și peste o vreme te trezești luptând pentru tot felul de absurdități.

Am grăbit pasul, temându-mă să mai aud vreun argument de-o parte sau de alta. Nu pot permite nimănui să decidă ce fac eu cu secretele mele.