Ideea de care fugim

E în fișa postului nostru, pe Pământul ăsta cel puțin, să ne petrecem zilele în căutarea lucrurilor de care să ne ferim.

Hai să facem efortul de a agrea că timpul e numai o convenție. Nemaifiind nevoiți să-l înțelegem ca pe un șir de clipe consecutive, n-ar mai fi atât de greu să cădem de acord că ce facem de fapt e să ni-l împărțim în două jumătăți, cele mai egale dintre toate jumătățile. Prima – a călătoriilor alandala și a expedițiilor meticuloase în căutarea viselor acelora strălucitoare, a ideilor întregi, ireproșabile și a doua – a rătăcirii înapoi spre omul acela din care am plecat, care nu se descoperise încă.

Călătoria înainte e viața de care suntem mândri, aceea din care ne adunăm poveștile, iar drumul înapoi e plin de citate descoperite de o mie de ori întâia oară, cu singura misiune de a ne scuza pentru totdeauna în fața celorlalți. Un blestem pe care ni-l aruncăm singuri asupra noastră și pe care-l purtăm chiar cu o oarecare plăcere, cu dureroasa poftă a sacrificiului de sine. Dar a fi martir nu e întotdeauna o virtute. Ba, de cele mai multe ori, e un exemplu prost pe care-l dăm celorlalți, unul care-i va paraliza și pe ei, mai devreme sau mai târziu, amăgindu-i că sunt, ca și noi, martiri, când ce fac de fapt e, ca și noi, să le fie frică de tot ce și-au dorit mai mult.

Hai, să vedem, cine-și poate recunoaște deja gândurile de care urmează să se teamă? Cine și-a găsit ideea de care să fugă pentru tot restul vieții?