Despre mersul ideilor

Pentru primul eveniment mare pe care l-am organizat pe cont propriu am muncit ca niște nebuni. Complexitatea lui părea să ne depășească. Ba nu, ne-a depășit cu adevărat. Au trecut câțiva ani de-atunci și, aproape 50 de evenimente mai târziu, să facem încă unul ni se pare o joacă. Azi muncim ca niște nebuni la un proiect absurd de mare și de ambițios, care ne ocupă fiecare secundă și care ne va părea cândva, la rândul lui, o simplă joacă.

Între cunoscuții mei erau foarte puțini cei care nu știau să înoate, iar eu eram unul dintre ei. Toți prietenii au încercat să mă învețe craul și bras și pluta. Și nimic. Eram deja bărbat în toată firea când m-am înscris la cursul de înot, împreună cu alții ca mine. Clasa noastră intra în bazinul de copii marțea și joia, imediat după cursul celor de până la 5 ani, iar apa abia ne ajungea până la piept. Un coleg aflat la vreo 50 de ani venea însoțit de fiica lui. Ea plonja artistic de la trambulina mare, olimpică, în timp ce tatăl ei și cu mine ne zvârcoleam în apa joasă, strângând la piept plute verzi și plute albastre. Când am stăpânit primii mei zece metri de apă am avut sentimentul că trăiesc un miracol.

Odată, prima oară când mi-am propus să strâng lumea în jurul unei idei, am avut nevoie de un an doar ca să capăt curajul de a vorbi cuiva despre asta. Au trecut numai câțiva ani de atunci: oamenii s-au schimbat, dar ideea e încă acolo și a învățat, ca prin minune, să se descurce singură. Să adune oameni, să se hrănească din ei, să le dea ceva înapoi. Cum s-ar spune, a crescut mare.

Un plan ambițios va avea nevoie de toată ființa ta. De timpul tău, de orgoliul tău. De sacrificiul plăcerilor tale mici, multe, neimportante pentru soarta omenirii, dar de care nu te poți lipsi. Va avea nevoie de banii tăi sau de lipsa lor. Un plan ambițios îți va cere să-i dai forța ta, în întregime, măcar pentru o vreme.

Sunt idei pentru care merită să lupți. Ca să le urnești din mintea ta în realitate trebuie să fii mai puternic decât tine.

Ideile frumoase sunt niște bolovani colosali. Atât de mari în comparație cu noi încât nu ne dăm seama că sunt sfere, nu munți. A muta munții e numai o metaforă – așa am fost învățați. N-are sens deci să ne-apucăm de așa ceva. A rostogoli sfere e însă o viziune cu mult mai accesibilă. Ca să le urnim trebuie să le împrumutăm ceva din noi, să le dăm sufletul nostru, timpul nostru.

Restul drumului este însă mult mai simplu, pentru că sferele se rostogolesc. Deși vor mai fi urcușuri când va trebui să ne punem iarăși sufletul la bătaie, restul drumului va fi mai simplu decât pornirea de pe loc. Pe drum drept sferele se rostogolesc singure multă vreme, hrănindu-se din energia pe care le-am imprimat-o la început. Iar la vale, la vale ideile noastre prind viteze amețitoare și ne trag după ele în călătorii la care, stând pe loc, nici nu putem visa.