15 December 2012

Pedalând departe de bicicletă

Când scrii ca să arăți că știi să scrii nu e tare greu să fii convingător. Doar că asta nu prea îți va fi de folos, fiindcă a ști să scrii e mai mult matematică decât e scris adevărat. Străduindu-te să te probezi ca scriitor uiți de poveste și îi treci în față, devenind mai important decât ea și-atunci nu-ți mai rămâne decât să te pierzi odată cu povestea.

Scrisul încrâncenat nu funcționează. La fel, crispat nu poți înota, te sperii și te scufunzi, deși e atât de simplu, de fapt, să plutești. Pe bicicletă nu poți merge decât după ce ai uitat că mergi pe bicicletă, iar notele curg firesc pe claviatura pianului abia când mintea ta a plecat de mult din cameră.

Când ne dorim ceva ne încrâncenăm. Facem mișcări atente, ne răzgândim și începem din nou. În loc să ne lăsăm să curgem devenim un calcul, un mare calcul care ne trece prin mușchi și ni-i mișcă sacadat, care ne trece prin minte și ne-o dă de toți pereții capului. Ni se pare atunci că a prelua controlul renunțând la el e o expresie lipsită de orice urmă de realism. Uităm că exact asta am făcut atunci când am învățat să mergem pe bicicletă și atunci când am învățat să înotăm. Că asta am făcut când am cântat și când am scris cel mai frumos.

Suntem cu toții capabili de mari sacrificii. Unii se sacrifică pentru carieră, alții pentru prieteni, mulți pentru copii, unii pentru bani, alții pentru vise. Unii renunță la ei înșiși de dragul altora, iar alții ajung chiar să se sacrifice de tot, renunțând de fapt, pe rând, la toate. În schimb, n-am văzut încă pe prea mulți capabili să se sacrifice de dragul vieții însăși. Să trăiască pentru a trăi, nu pentru a demonstra că pot trăi.

Dacă pot cânta fără să se gândească la pian, dacă pot pedala uitând de bicicleta de sub ei, dacă pot scrie povestea uitând că ei sunt cei care o scriu, unde sunt toți oamenii ăștia atunci când le vine rândul să trăiască?