14 October 2012

Deliberarea

Vă rugăm să vă ridicați în picioare, intră onorabilul judecător.

Fără să pricepi de unde vine vocea și fără s-o recunoști, îți faci loc prin spatele pupitrului și te așezi pe impunătorul jilț de unde se împarte dreptatea. Roba îți apasă greu pe umeri, de parcă n-ar fi făcută din pânză, ci din oameni vii. În sală – nimeni. Saluți reverențios și te așezi, convins că vei face dreptate. Te vei lăsa surprins de adevăr, îți spui, oricât de dureros ar fi. Vei avea puterea să-l recunoști și, în baza lui, vei da sentința fără echivoc pe care toată lumea, în frunte cu tine, o așteaptă cu nerăbdare.

Apoi începe procedura și nu mai înțelegi nimic. Avocatul apărării, martorii, acuzarea, toți seamănă leit cu tine. Fiecare, purtându-ți hainele și gândurile, aduce argumente pentru câte un adevăr de netăgăduit. Toți te vor de partea lor și reușesc să te convingă, până la următoarea depoziție sau până la o nouă pledoarie, că au dreptate.

În boxa acuzaților – tot tu. Uneori îți pari resemnat, alteori revoltat. Ba îți surâzi superior de după balustradă, ba îți lași privirea în podea, călcată în picioare de vreun martor care, surprinzător, are toate semnalmentele tale.

Au existat zeci de termene și zeci de amânări în acest proces. Primele au fost cerute de avocatul apărării, tu-ul acela fricos de adevăr, gata să te scape de condamnare prin orice mijloace. Erai gata să te declari nevinovat și ai fi făcut-o dacă procurorul, un alt tu, deosebit de riguros, nu și-ar fi pregătit între timp o pledoarie imbatabilă. Atunci ai cerut tu însuți, de la prezidiu, o amânare, să se mai strângă probe.

După o vreme, când sosiile tale au revenit pe băncile tribunalului, au adus specialiști de toate felurile și numeroși noi martori oculari, dintre care unii erau chiar tu, alții – persoanele tale cele mai apropiate. Apărarea și acuzarea s-au întors cu probe foto și video, cu melodii și cu citate celebre, cu o listă de lecturi utile și cu obiecte mici, incriminatoare sau justificatoare.

Procesul se complicase deja peste așteptări. Unul câte unul, martorii înșiși au devenit suspecți, iar avocații părților au fost revocați sub prezumția lipsei de integritate. Înainte să dai un verdict în privința ta ai cerut punerea sub acuzare a tuturor celor implicați în proces. Oricare dintre ei ar fi putut, în definitiv, să compromită istoria, să-i schimbe desfășurarea, punându-te în imposibilitatea de a mai face ceea ce ar fi fost corect, natural și evident de făcut.

Apoi într-o zi, pe când nimeni nu mai știa la a câta înfățișare erați, ai cerut să se facă liniște în sală și ai anunțat că te vei retrage timp de câteva ore pentru deliberări. Tuturor le păreai luminat, hotărât, gata de acțiune. Gândul ăsta le-a turnat o smoală de spaime în oase. Tuturor, în afara celui din boxa acuzaților. El a fost singurul care a înțeles că, odată plecat de la prezidiu, o să-ți atârni roba în cui și n-o să te mai întorci niciodată în tribunal. Deliberarea asta n-avea să se mai termine.

Te-ai ridicat salutând reverențios și ai pornit prin spatele prezidiului spre cabinetul tău, vecin cu sala de judecată. În drum i-ai aruncat o privire desenatorului de la marginea primului rând, iar el te-a privit înapoi de după niște coli mari, cu spatele alb. Când ai trecut de el ți-ai întors capul, curios să vezi ce desenase. Era un autoportret. Se pictase pe el în boxa acuzaților, desenându-te așa cum ai fi vrut să fii dintotdeauna.