5 July 2012

Despre problemele mersului înapoi

Intr-o zi m-am hotărât să merg cu spatele. Mi-a fost greu, nu mai făcusem asta niciodată. Ba chiar auzisem că nici nu se poate face.

Știam că trebuie să mă uit în oglinzile laterale, să nu dau peste cineva. În asemenea situații unghiul mort e cu atât mai mare cu cât stai mai strâmb, cu cât ești mai nepregătit să mergi în marșarier. O altă problemă a mersului înapoi e că nu știi dacă nu cumva te întorci degeaba, căutând ceva ce nu e de fapt acolo. Riscul e chiar dublu când te gândești că, dacă îți dai seama că ai mers în marșarier de pomană și decizi să te întorci înapoi din înapoi, s-ar putea să-ți pierzi și poziția pe care o aveai când te-ai hotărât să dai în spate, așa nemulțumitoare cum era.

Pentru mine totul a fost însă chiar mai complicat. Eu îmi doream să dau înapoi în timp. Nu tu oglinzi laterale, nu tu marcaje. Nu tu stradă. Un moonwalk pe marginea stâncii.

Am pierdut clipe prețioase, care mă purtau înainte, îndepărtându-mă. Am pierdut repere care m-ar fi putut ajuta. Le vedeam cum trec pe lângă mine, parcă înțepenindu-mă, privindu-mă superior în timp ce ele mergeau în spate față de mine.

Am trăit așa, pe înainte, multă vreme. Până într-o zi când m-am hotărât să merg cu spatele. Mi-a fost greu, nu mai făcusem asta niciodată. Ba chiar auzisem că nici nu se poate face.