2 September 2012

Înainte să ne rostim

Cuvintele se adună, ne privesc și trec mai departe. Ca un circ în turul țării, ca un artist în turneu prin lume. Se arată multora, înșelătoare, egale, exagerate și toți cred că le sunt menite numai lor.

Nu te poți baza pe ele. Unele pot însemna orice, altele nimic, iar altele, altele te contrariază. Înainte poate însemna și înainte și înapoi: „înainte era mai bine, să mergem înainte”. Bine și rău, cuvintele pe care te-ai baza să-ți lămurească viața, se transformă unul într-altul tocmai când ai mai multă nevoie de ele: când vrei să măsori cât e de intens un moment, rău de tot și bine de tot înseamnă fix același lucru.

Cuvinte are oricine la îndemână, de aceea oamenii nu se prea pot deosebi între ei după cuvinte.

De cealaltă parte a lumii, oamenii înșiși pot însemna la rândul lor orice – ca și cuvintele, nimic – ca și cuvintele sau pot îmbrăca dintr-o singură mișcare contraste înfricoșătoare – întocmai ca și cuvintele. Suferința și fericirea pot sta în același om în aceeași clipă. La fel, dorința de a se opri și hotărârea de a merge mai departe. Sentimentul copleșitor al neputinței și încrederea că nimic nu e imposibil. Disperarea și liniștea.

Privindu-ne, cuvintelor li se pare că lumea noastră n-are nicio regulă. Ne deosebim și ne adunăm, ne deosebim și ne respingem. Semănăm și ne respingem, semănăm și ne adunăm. Suntem complicați, înșelători, egali, exagerați.

De aceea nici cuvintele nu se pot deosebi între ele după oameni. Trebuie să se descurce singure înainte să se rostească. Trebuie să-și zdrelească sufletele, să și le crape în două și să le lipească la loc, trebuie să rătăcească multă vreme în lumea lor, în lumea noastră, înainte să se rostească. Întocmai ca noi.