Răspunsurile de acasă

Dintre toate întrebările cea mai enervantă e „de ce?”. Ne obsedează încă din copilărie, de când ne arcuia buzele într-un zâmbet plin de curiozitate și aducător de bătăi de cap pentru părinți. „De ce?” e o întrebare ultra-performantă, fană a teoriei lui Darwin și care s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor pentru a putea rezista nerăspunsă într-o lume a replicilor tot mai competitive. „De ce?” se reinventează după fiecare răspuns, având capacitatea de a se repeta înlănțuit până te epuizează.

La început „de ce?” îi inoportunează pe părinți, apoi pe profesori, ție producându-ți chiar o oarecare satisfacție atunci când îi lasă fără replică. Apoi, pe măsură ce înaintezi în vârstă, „de ce?” se întoarce împotriva ta, punându-te în imposibilitatea de a-ți justifica greșelile în fața altora și aducându-ți note proaste la lucrările de control. Apoi – peste ani – rămâneți singuri, tu și combativa întrebare, fără să te poți opri din a o testa pe tine însuți și fără să-i poți răspunde cu ușurință.

Mai avem cu toții în comun, pe lângă „de ce?”, alte câteva zeci sau poate sute de întrebări. Ce vreau? Ce să aleg? Cum să fac? Cine sunt? Cine ești? E prea devreme? E bine? Să renunț? E prea târziu? Să rezist? La ce sunt bun? Cum să aleg? Să mai aștept? E prea mult? O să pot? Încotro? Și acum? Întrebările sunt de fiecare dată aceleași. I-am auzit pe alții, înaintea noastră, punându-și-le și îi vedem pe alții, după noi, frământați de aceleași necunoscute. Răspunsurile vin însă în forme diferite pentru fiecare sau nu mai ajung deloc, după caz.

Ceva au însă și răspunsurile în comun: pe toate cele pe care le primim le primim acasă. Vorba lui George Moore: batem lumea-n lung și-n lat căutând ce ne lipsește și-apoi ne-ntoarcem acasă ca să aflăm ce căutam de fapt. Pare simplu, dar nu e. Nu e pentru că „acasă” poate fi orice: un loc, o amintire, un om, o casă, o idee. „Acasă” e el însuși o întrebare.